Romanul de astazi, „Viata lui Pi", al lui Yann Martel, este o capodopera. Iar asta sustin si criticii, si cititorii. Ceea ce nu e asa de usor precum pare!

Calatoria initiatica a fost, de-a lungul istoriei culturii, matricea de baza a mii de creatii, colective sau individuale. Cu alte cuvinte, e vorba de o carare batatorita. Masura originalitatii o dai, ca scriitor, atunci cind pare ca drumul tau initiatic nu se intilneste, la prea multe rascruci, cu celelalte calatorii initiatice, ale celorlalti calatori. Martel se afla aici, original prin poveste, original prin stil. Micul Pi este un Noe de nevoie, care nu trebuie sa salveze specii, nu trebuie sa repopuleze bestiarul terestru dupa un potop, ci, dimpotriva, trebuie sa ajunga, el singur, teafar, la capatul visat al calatoriei. El nu este eroul care trebuie sa refundamenteze lumea. Sarcina lui Pi este mai simpla ca enunt, „sa scape", si mai complicata ca desfasurare.

Supravietuirea pe fragila pluta care-l poarta-n deriva prin Pacific este aproape un personaj. Trebuie sa fii viteaz ca sa scapi sau e indeajuns sa-ti gestionezi frica si sa-ti dozezi sovaielile? Erou sau antierou? - o pendulare pe care Martel o conduce cu bagheta de maestru. In stratul de sub naratiune musteste o ampla meditatie despre om, despre valoarea vietii lui, despre instinctele de supravietuire, despre limite. Pluta va ajunge la mal. E una dintre incarnarile sperantei. Va ajunge la mal.

As adauga ceea ce spunea un poet despre cum poate fi apocalipsa: „Gradina Zoologica maninca Gradina Botanica".

Citeste mai mult: