Guvernul Tariceanu II a rezistat, asa minoritar cum este - cel putin din punct de vedere formal -, inca unei motiuni de cenzura. Paradoxul este insa doar aparent. Guvernul, oricare ar fi el, profita de pozitia puternica oferita de Constitutie, care il preface intr-o citadela inexpugnabila.

Majoritatea „netransparenta" nu este decit o consecinta a acestei situatii. Nu intimplator nici un guvern nu a cazut in Romania in urma unei motiuni de cenzura, desi guvernele minoritare nu au lipsit. Cele doua cabinete care au fost totusi basculate pina in prezent - cele conduse de Victor Ciorbea si Radu Vasile - s-au prabusit in urma pierderii sprijinului din partea propriilor partide. Si nici unul dintre cei doi prim-ministri nu era recunoscut drept sef al propriului grup politic. Ceea ce nu e cazul cu actualul guvern, care are sprijinul propriului partid. Astfel, Victor Ciorbea a fost obligat sa demisioneze la presiunile conjugate - facilitate de criza generata de retragerea PD de la guvernare, in ianuarie 1998 - realizate de presedintele Constantinescu si PNTCD, iar Radu Vasile a rezistat multa vreme fara sprijinul propriei majoritati pina a fost obligat sa demisioneze dupa o incercare, dusa dincolo de cadrul constitutional, a aceluiasi presedinte de a-l demite. In actualul context constitutional si politic, un prim-ministru devine vulnerabil doar atunci cind partidul sau il paraseste.

Pozitia puternica a Guvernului este reflexul unui semiprezidentialism, cu defect in ceea ce priveste atributiile presedintelui, dar eficace in directia rationalizarii parlamentarismului. Limitele controlului parlamentar sint date de caracterul mai degraba tactic al motiunii de cenzura. Pe aceasta baza constitutionala, inclusiv guvernele lipsite de majoritate pot supravietui. In ce conditii, asta e deja alta chestiune.

Opozitia multipolara, imagine a unei societati fragmentate istoric, economic si cultural, este condamnata sa se plieze imprejurarilor. Situatia are atit o explicatie tactica - partidele vor sa-si maximizeze sansele, profitind de starea de opozitie in conditiile unui comportament electoral fondat pe votul de protest -, cit si una strategica - cautarea unei majoritati viabile -, dar si, de ce nu, una doctrinara - afilierea la familiile politice europene impune un standard minimal. In acest sens, insuccesul anuntat al motiunii de cenzura depuse de PD dezvaluie tocmai liniile de demarcatie care separa opozitia in Parlament.

Fragmentarea opozitiei, departe de a fi o fatalitate, este consecinta unei duble influente: a traditiei politice si a constructiei institutionale. Or, in Romania, traditia politica este doar una conservatoare. In timpul monarhiei constitutionale, cind socialismul era doar o familie politica marginala, au convietuit atit un conservatorism soft, fie traditionalist, moderat si vag reactiv, fie liberal sau taranesc cu o tendinta sociala, cit si unul hard, nationalist, antioccidental si revolutionar. Daca la aceasta mostenire se mai adauga si variatiile sezoniere legate de personalitatea liderilor in buna traditie a lui Alexandu Ioan Cuza, avem o buna radiografie a starii politice actuale. Si, desi aceste traditii transcend granitele partidelor si relativizeaza actiunea politica, totusi cadrul institutional favorizeaza guvernamentalismul. Iar cita vreme situatia se va perpetua, Guvernul va ramine o fortareata inexpugnabila.