In contextul unor recuperari culturale tardive, descoperim saracia ofertelor romanesti capabile de omologare europeana sau nord-americana.

Nu despre pigmeismul partizanatelor electorale ar putea fi vorba aici. Politica culturala incurajata o viata intreaga de Mircea Eliade (1907-1986) ne propune un model inalt de locuire a cetatii. Ignorind neprimenirea autohtona, poti invata impreuna cu Eliade forta de agregare a cunoasterii istorice, logica entuziasmului reflexiv si fidelitatea creatoare fata de traditiile laice sau religioase ale modernitatii. Tinerilor nemultumiti de retetarul (sau insectarul) ratarii balcanice, biografia operei lui Mircea Eliade le ofera astazi, alaturi de criteriile justei celebritati, citeva repere fixe ale deprovincializarii.

In contextul unor recuperari culturale tardive, descoperim saracia ofertelor romanesti capabile de omologare europeana sau nord-americana. Eliade intervine atunci - la ceas de aniversara - pentru a salva nu doar aparentele, ci chiar realitatea scolii, a patrimoniului sau a ereditatii locale. Ideile sale mai sint inca teme de colocvii, doctorate, monografii sau polemici intense. In paradisul bibliotecii eterne, numele Eliade circula cu blazonul imunitatii unui veritabil ambasador imperial. Centenarul dedicat profesorului de la Chicago ne invita asadar la aprofundari, nuante si continuitati, in raspar cu orice festivisme, scufundate in fonduri pentru forme fara fond.

Despre acest Eliade mereu stenic - carturarul, romancierul, corespondentul, gazetarul si actorul politic - vorbeste in ultima sa carte Andrei Oisteanu. Intitulat „Religie, politica si mit" (Polirom, 2007), volumul aduna „texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu" intr-o incercare de a imbogati tusa portretului fiecaruia dintre cei doi istorici ai religiilor - clasici ai disciplinei si singurii pe care Romania i-a avut in secolul XX. Autorul discuta raportul dintre publicistica si bibliografia stiintifica, dintre „intuitie si eruditie", dintre conservatorismul militant al tineretii si toleranta ironica degajata de Eliade la virsta senectutii (asa cum arata textele despre miscarea hippie).

Gratie echilibrului hermeneutic probat in atitea rinduri de Andrei Oisteanu avem sansa unei reintilniri formatoare cu Eliade si discipolul sau. Trecerea, cernerea si risipa timpului ne arata ca Romania datoreaza acestor doua figuri umaniste nu atit gongorisme postume, cit, mai ales, fapte.

Mihail NEAMTU este cercetator in stiinte umane