Ok, s-a stabilit: in materie de economie, succesul inseamna Gigi Becali. Cand vine vorba despre stiinta, e Ghicitoarea Omida. Cel mai mare sportiv roman da cu piciorul si-n minge, si-n bunele maniere. Cel mai mare cantaret nu stie sa faca acordul in limba in care canta. Cel mai mare om de stat inca ramane sa fie descoperit, insa, pana una-alta, oamenii de stat raman destul de privati in interese. Intr-un singur loc valoarea si recunoasterea publica s-au intalnit luna asta: cand l-am sarbatorit pe Mungiu. Fiti siguri ca-l uitam cand cade pe scari solista Cream si sufera pe doua pagini si trei stiri de televiziune (scuze, Cream, chiar imi place de tine, am dat un exemplu imaginar!).   Lumea n-are nici un chef sa afle cum fac bani aia competenti si tocilari. Gigi e fascinant pentru ca i-a facut fara scoala, iar asta mai da o speranta patronului din fiecare mitocan si coate-goale. Nimeni n-are nici un chef sa afle care sunt compatriotii care muncesc pe-afara la descifrarea genomului uman. Pai, pentru asta trebuie carte, iar noi am facut deja din ea cornete! Si tot noi n-avem chiar nici un chef sa ne uitam cu drag la efortul prelungit, care precede succesul. Pai, de ce sa astepti atat?   Succesul la public si valoarea adevarata. Ce-au chestiile-astea doua in comun? Pai, deocamdata nimic, si am descoperit asta citind saptamana asta in The Economist despre un studiu facut de un om de stiinta pe nume Dan Dediu, de la Universitatea Scotiei, care, impreuna cu altul, a descoperit un lucru fundamental despre limbaj: ca e influentat genetic. Am sa explic pe scurt, sa nu plictisesc pe nimeni: el a demonstrat ca oamenii cu un anume tip de gene vorbesc limbaje tonale (cum e chineza), in care diferentele de ton dau sensul cuvintelor, in vreme ce alte tipuri de gene determina populatii care vorbesc limbi atonale, cum ar fi engleza. Nu stiu cat conteaza asta sau cati bani aduce, daca Dediu are Mertan sau Toyota. Nici nu stiu de fapt daca e roman, desi numele e cam greu de incadrat in alta zona. Stiu insa ca acest ins ar putea fi un model pentru noi, cam in genul lui Stephen Hawking, omul care domina astronomia si spectacolul ei in Occident.   Numai ca nu e - si in continuare veti citi despre el in The Economist, nu in presa de la noi, pentru care genele sunt acel detaliu anatomic care cere mascara din belsug, pentru poza de pe coperta.   Avem deci o problema cu modelele - si poate ca asta e secretul declinului presei romanesti, care continua sa coboare pe scara de valori, in cautarea gustului unui public, si el, din ce in ce mai mic. Idolul ca numitor comun, nu ca exceptie stralucitoare: asta e ce incercam sa vindem acum. Si merge tot mai prost, pentru ca idolul asta e tot mai nefolositor ca model de viata pentru generatia care chiar are bani sa cumpere.   Cine-ar fi zis ca vom ajunge sa spunem "prosti, dar din nenorocire, tot mai putini din astia!". Eu as fi zis ca stiu de la o cafea cu Brucana€¦