Ce alt popor a fost la fel de indurator, de parca aceasta rabdare i-ar fi inscrisa in gene de la inceputul timpului?

Cineva m-a intrebat ce cred despre „suferinta romaneasca" si-am ramas mut. Daca e vorba despre suferinta, e preferabil sa vorbim la plural - nu exista suferinta in sine, ci noian de suferinte, bine definite in cauzele, imprejurarile, efectele lor. Accept totusi conventia si incerc sa fac citeva aprecieri generale referitoare la „suferinta romaneasca", cumva in perspectiva istorica.

Incerc asta si deja am o problema - nu reusesc, oricit as vrea, sa gasesc undeva „suferinta romaneasca". Poate pentru ca am despre suferinta o conceptie legata de conduite autoconstiente, virile, active. Cioran spune ca exista popoare masculine, care sufera, si popoare feminine, care indura, care au rabdare cu suferinta, o transmuta in indurare. Popoare care fac istoria, si popoare peste care trece istoria, oricit s-ar refugia in munti cu speranta ca i se vor sustrage. Imi pot imagina un spaniol, un englez, un rus care sufera, fiecare in felul lui, dar e peste putintele mele sa-mi imaginez un roman in aceasta situatie. Mi-l pot imagina, fiinta infinit rabdurie, suportind tot ceea ce se petrece cu el, ce trece peste el, indurind.

Explodeaza mamaliga uneori? Da, intervin momente de revolta, cind indurarea devine suferinta si produce explozia. Dar, pentru asta, trebuie prezenta unui condotier plin de ambitie personala - ultima caracteristica a noastra! -, un Stefan, un Mihai, niste Parinti Fondatori la 1848, care sa ne smulga din amortire, sa ne faca sa acceptam ca istoria are sens si ca poate fi cautat. Sau - exploziile aparent inexplicabile, 1907, 1989, care ar ramine asa, daca nu am sti ca a fost nevoie de aprinderea din afara a fitilului. Altfel, ne indreptam inca „spre comunism in zbor"!

Ce alt popor a fost la fel de indurator, vreme de patru decenii si patru cincinale, spre deosebire de popoarele din jur, de parca aceasta rabdare i-ar fi inscrisa in gene de la inceputul timpului? Vom fi noi, vreodata, in masa, nu cite unul, ca prosti sa sufere pentru soarta natiei se mai nasc!, capabili sa trecem de la indurare la suferinta, de la reactie la actiune, de la pasul istoriei peste noi la aflarea drumului istoriei? Nu stiu, sint sceptic. Daca e vreo speranta, e legata de rolul de aspirator asumat de Europa, nu de nazuinte si eforturi proprii. Asta cred despre suferinta, rabdarea si indurarea la romani.

Liviu Antonesei este scriitor si profesor la Universitatea „Al.I. Cuza" din Iasi