Actorul Constantin Chiriac este personajul direct raspunzator pentru realizarea Festivalului International de Teatru de la Sibiu, cel mai important eveniment de gen din tara noastra. Am incercat sa aflam de la Constantin Chiriac cum se face ca un festival organizat de romani functioneaza nemteste.

Care este istoria acestui festival ajuns, iata, la cea de-a XIV-a editie?

Lucrurile au inceput sa se miste inca din ianuarie 1990, adica imediat dupa Revolutie. Cred ca am fost unul dintre primii oameni din Sibiu care si-au luat pasaportul si, pe 12 ianuarie, am plecat pe banii mei, cu un zbor direct al unei companii DDR-iste, in Berlinul de Est. Acolo am contactat oameni de teatru importanti in incercarea de a salva teatrul sibian.

De ce voiati sa salvati teatrul sibian?

Cladirea teatrului nostru arsese de curind, in incendiu disparind toata avutia teatrului, care reprezenta o avere: mobilier Biedermeier, costume, colectii vechi de sute de ani, pentru ca exista documente ce atesta ca in Sibiu s-a facut teatru inca de acum 600 de ani. Teatru german, desigur. Bine, parerea mea, dar sigur ca nu pot dovedi acest lucru, este ca de fapt acolo s-a pus intentionat foc fiindca multe din obiectele acelea valoroase au fost descoperite apoi in casele potentatilor comunisti.

Cum v-au primit colegii germani?

Ca prin minune, mi s-au deschis toate usile. Atunci am cunoscut nu numai oameni de teatru, ci si oameni politici, am fost primit de insusi Helmut Kohl, care m-a invitat personal la petrecerile organizate cu ocazia reunificarii Germaniei. Cu totii erau impresionati de faptul ca un roman vrea sa salveze un teatru german. Si apoi, sa nu uitam ca asta se petrecea in ianuarie 1990. Romania avea un capital de simpatie imens, nepatat inca de mineriade si de tot soiul de alte diversiuni. Atunci am pus bazele primei structuri independente pe care am numit-o „Renasterea teatrului sibian". Am fost invitat la televiziunea din Berlin, directorul postului in persoana mi-a luat interviu si se pare ca mesajul meu a ajuns acolo unde trebuie. Atunci mi-am facut relatii importante si invitatiile au inceput sa curga de peste tot.

Unde ati mai fost invitat?

In foarte multe locuri, dar imi amintesc de o vizita mai speciala. O poetesa din Antwerpen a organizat special pentru mine o petrecere la care a invitat cele mai grele nume din teatrul mondial. E de ajuns sa-l amintesc doar pe Peter Brook. Eu scosesem cu ea o carte de poezie si retete culinare. Era o bucatareasa pasionata. Sotul ei, un tip putred de bogat, o inzestrase cu o bucatarie echipata ultimul racnet care-l costase un milion de dolari. Nu era bucatarie, era Rolls-Royce, nu altceva. In bucataria aia lucra ea, impreuna cu doua ajutoare. Ei bine, intr-o ora, ea si cele doua ajutoare au pregatit mincarea pentru receptia respectiva la care au venit 250 de oameni. Iar eu am sustinut in seara aceea un recital.

Cum a fost intilnirea cu nume atit de grele?

Poate pentru ca eram foarte tinar sau, stiu eu, pentru ca tocmai iesisem din comunism, m-am comportat ca timidul eliberat brusc de bariere. Intr-un cuvint: aveam tupeu. Dar, daca ma gindesc bine, cred ca era altceva, era de fapt o stare de normalitate. Cu citeva luni inainte, oamenii cu care vorbeam atunci relaxat fusesera doar niste mituri, legende despre care invatasem la scoala. Oricum, cu relatiile facute atunci am reusit sa pun bazele festivalului.

Inceputurile festivalului?

Prima editie a fost in ’93 si a fost una de teatru studentesc. Dar pentru ca mi s-a parut ca formula asta aduce prea mult cu „Cintarea Romaniei", in anul urmator i-am spus „Festival de Teatru Tinar Profesionist", am apasat pe „profesionist", in coada. La prima editie am avut trei tari participante si opt spectacole. Astazi sint 68 de tari participante si avem 358 de evenimente pe parcursul a 11 zile. Este al treilea festival de teatru din Europa, dupa Avignon si Edinburgh. Si este un festival cu drept de autor. Pentru ca, vazind cit de usor oameni care au muncit enorm au fost indepartati de la conducerea anumitor festivaluri pe tot felul de criterii care nu aveau nici o legatura cu competenta, incepind cu cele politice, mi-am pus copyright pe festival. Este festivalul meu. E insa un festival cit se poate de democratic. Imi amintesc ca, intr-un an, a venit Victor Ioan Frunza la mine si m-a convins sa scriem pe zidurile teatrului fragmente din Declaratia drepturilor omului. „Am adus eu o vopsea speciala din Ungaria, se resoarbe in citeva saptamini." Nu stiu ce vopsea adusese Victor din Ungaria, dar drepturile omului au ramas scrise mult si bine pe zidurile teatrului.

De unde luati banii pentru festival?

Avem alaturi de noi tot ce inseamna putere centrala si locala, structuri europene importante si o multime de sponsori privati. Si, cu toate acestea, daca la nivelul numarului de spectacole si al calitatii lor sintem pe locul trei in Europa, la nivelul bugetului sintem cam pe locul 60.

Sinteti si directorul Teatrului National „Radu Stanca" din Sibiu. Aici monteaza regizori ca Silviu Purcarete, Andrei Serban, Tompa Gabor, Mihai Maniutiu, Alexandru Dabija, crème de la crème a regiei romanesti. Cum reusiti sa-i aduceti aici?

Creindu-le conditii de desfasurare. Sigur ca in relatiile noastre nu curge intotdeauna lapte si miere. Serban si Purcarete, de pilda, sint regizori colosali si au pretentii pe masura. Inainte insa de toate, eu ii respect foarte mult. Si nimeni nu are nimic impotriva mea pentru ca nu fac parte din nici o gasca. Nu vreau decit ce e mai bine pentru teatrul pe care-l conduc. Marii regizori se simt bine la Sibiu pentru ca avem si una dintre cele mai bune trupe din tara, desi este cea mai tinara. 80% dintre ei sint produsul scolii din Sibiu. Pe linga faptul ca sint extrem de talentati, actorii nostri sint capabili de efort sustinut mai bine de opt ore pe zi. In plus, noi nu avem vedete aici. Vedeta este intreaga echipa. Barometrul principal e publicul. Si gradul de ocupare a salii teatrului pe un an este de 99,5%. Asta spune totul.

Cum de merg si teatrul, si festivalul ceas? E un fenomen destul de rar intilnit in Romania.

Asta i-o datorez clasei speciale de matematica pe care am absolvit-o. Totul, de la bugete la logistica, pina la partea artistica, e bine stabilit in capul meu de olimpic la matematica. Eu nu sint director de festival si de teatru, ci manager. E cu totul altceva.

Mai aveti timp, cu toate astea pe cap, sa mai si jucati?

Nu vreau sa abuzez de faptul ca sint conducatorul unui teatru. Am vazut multe astfel de cazuri nefericite in care un actor, odata ajuns director, a inceput sa se distribuie in primul rind pe sine. Nu asta e miza. Purcarete mi-a si batut obrazul ca am refuzat sa joc la el. I-am spus: „Cind vei monta in alt teatru, daca ma inviti, am sa vin". Incerc insa sa nu imi ies din mina si lucrez macar unu-doua roluri noi pe an. Acum joc Othello, in regia lui Andryi Zholdak, si, cind se va implini un an de la trecerea in lumea de dincolo a prietenului si colegului meu Virgil Flonda, vom relua „Asteptindu-l pe Godot". Starea mea de sanatate este in buna masura dependenta de poezie. Am sustinut one-man show-uri de poezie in 54 de tari. Sper sa continui acest galop de sanatate.

Pentru detalii privind Teatrul National „Radu Stanca" din Sibiu, accesati www.cotidianul.ro/select