Daniel Cristea Enache este unul din cei mai vizibili critici literari din generatia de dupa '90, comentariile lui extrem de precise si avizate si seducatoare stilistic fiind citite cu mult interes. Cum e si firesc, in acest siaj postdecembrist multe voci de tineri critici s-au facut din ce in ce mai mult auzite, prin incercarea de-a reface parcursul criticii de intampinare, atat de spectaculoasa in anii '70-'80.
Ceea ce il particularizeaza intr-un fel pe Daniel Cristea Enache este faptul ca nu are neaparat un gen predilect in critica literara pe care o face, abordand cu multa rigoare si simt critic mai toate zonele literaturii.
Dat fiind tonul ferm si totodata spectaculos al comentariilor, cat si puterea de-a inciza fara menajamente, descoperind lucruri care nu se vad intotdeauna la o simpla citire, in ultimii ani putem vorbi de Daniel Cristea Enache ca de una din instantele criticii tinere de azi.
"Adevarul Literar si Artistic", (la care a scris mai bine de zece ani), revista "Cultura", "Ziarul de Duminica", supliment cultural al "Ziarului Financiar" "Suplimentul Literar-Iasi" sunt publicatii la care Daniel Cristea Enache este prezent cu cronica literara saptamanala. De asemenea, este director P.R. al Grupului Editorial "Corint". Zilele acestea, cartea lui "Un om din Est", in care este vorba de regretatul scriitor I.D. Sarbu, a fost rasplatita cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, pe 2006.
Daniel Cristea Enache, faci de foarte tanar critica literara. Nu te-au plictisit scriitorii romani?
Un critic literar plictisit de scriitorii pe care-i analizeaza mi se pare o contradictie in termeni. Nu vad cum m-ar putea plictisi vreodata autorii autohtoni, de vreme ce acestia dau sens si substanta profesiunii mele. Mi-am ales-o singur, din proprie initiativa. Si sunt bucuros ca, dupa zece ani si mai bine de la debutul in postura de cronicar literar (in paginile "Adevarului literar si artistic", cu girul lui C. Stanescu), simt ca mai am destule de spus despre literatura romana contemporana. Parcursul va fi, oricum, unul lung.
In opinia ta, tinerii critici radiografiaza just valorile literare ?
Cu un deceniu in urma, cand am intrat eu in arena criticii de intampinare, se jelea cu lacrimi amare moartea cronicii literare. De ce? Intai pentru ca acei cronicari stabili, care facusera critica in timpul comunismului, aparand criteriul estetic si disociind valorile de nonvalori, se retrageau, unul cate unul, catre alte zone de interes. Iar apoi, fiindca valtoarea socio-politica, pe de o parte, si reformularea spatiului mediatic, pe de alta, pareau sa trimita critica literara la tomberonul unei istorii clasate.
In concluzie, putem fi optimisti: critica literara nu va disparea.
Astazi se vede mult mai clar ca temerile acestea, ingrijorarile (reale sau ipocrite) nu au fost intemeiate. Nu numai ca n-a disparut cronica literara, dar au aparut si s-au afirmat suficient de multi tineri critici care fac acest oficiu. Nu pentru bani, fiindca in continuare colaborarile sunt jalnice in presa culturala. Nu pentru functii, nu pentru inscrierea pe un anumit vector social. Ci, pur si simplu, pentru ca exista aceasta necesitate a criticii in campul literaturii vii, iar stringenta culturala isi creeaza instantele apte s-o implineasca.
Mai exista insa si vocatia care duce la actul critic.
Privind lucrurile din partea cealalta, a unui tanar absolvent de Litere care ambitioneaza sa citeasca o carte pe saptamana pentru o analiza si evalua in coloanele unei publicatii culturale, mi se pare ca e vorba de ceea ce se numeste vocatie. Da, tinerii critici de azi (Paul Cernat si Nicoleta Salcudeanu, Andrei Terian si Mihai Iovanel, Teodora Dumitru si Alex Goldis, Bogdan Cretu si Bianca Burta-Cernat, Doris Mironescu, Marius Mihet si Antonio Patras) radiografiaza valorile, din unghi personal. Ei nu mai sunt promisiuni, sunt deja certitudini.
Ai vreun regret legat de o judecata de valoare gresita pe care-ai facut-o?
N-am nici un fel de regret in legatura cu felul in care am scris despre un autor. Si aceasta nu din vanitate stupida, din credinta ca sunt infailibil; ci din constiinta a ceea ce am facut. Iar constiinta mea e una impacata, fiindca intotdeauna am scris despre opere, nu despre autorii lor. Iar daca o carte mi-a placut, am spus-o raspicat, independent de sentimentele pe care le aveam fata de autorul ei. Cine nu poate disocia intre text si persoana care l-a produs (si care poate fi un inger, dar si un nemernic fara pereche) nu are plex de critic literar.
Si totusi, nu e nimic ce ai vrea sa schimbi, privind in urma la judecatile de valoare?
Sunt, intr-un fel, regretabile unele iluzii pe care mi le-am facut, cu inconstienta tineretii, in legatura cu caracterul unor scriitori mai mult sau mai putin importanti. Am crezut, am vrut sa cred, ca, in pofida disocierii de mai sus, un talent exceptional trage dupa el o anumita vertebrare morala, ca esteticul poate cataliza in sens pozitiv eticul. Ei bine, lucrurile nu stau asa. Mi-ar fi placut, recunosc, ca in dreptul unei opere majore sa stea si un caracter solid.
Sunt vremuri bune pentru critica literara?
Nu peste multa vreme vom numara doua decenii de la Revolutia din 1989. Epoca aceasta postrevolutionara, in care am deschis, asa zicand, ochii mintii, mi se pare un material de studiu absolut fascinant, din toate unghiurile posibile, inclusiv din acela al criticii si istoriei literare. Ganditi-va ca noi am trecut acum printr-o experienta inversa fata de cea a generatiei razboiului (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ion D. Sirbu si ceilalti). Ei s-au nascut in libertate si au intrat, la tinerete, intr-o societate inchisa, intr-un regim totalitar care le-a furat anii de maturitate creatoare; in timp ce noi ne-am nascut in anii domniei lui Ceausescu, pentru a renaste intr-o societate libera si liberala, cu toate guvernarile care s-au succedat din 1989 incoace. Iar noi avem posibilitatea de a spune tot ceea ce credem despre tot ceea ce vedem si auzim. Pe langa transformarile sociale, au devenit vizibile si transformarile culturale, literare, noile directii, cu valorile si reperele lor. Literatura se misca, apar curente noi, iar cele vechi se modifica reactiv. Sunt vremuri ideale pentru critica literara.
Ce tip de ambitie exista in critica literara?
Sa recunoastem onest: exista o ambitie a puterii (inclusiv) in critica literara. Unii dintre critici au sentimentul ca ei ii fac, ii produc pe scriitori. Daca verdictul e pozitiv, talentul exista; daca e negativ, praful se alege de un autor...
Eu am totusi o ambitie ceva mai adanca, derivata din neincrederea in teoriile receptarii. Nu cred ca de raspunsul meu personal la stimulii operei depinde valoarea acesteia. Nu cred ca eu confer valoare estetica operei, ca, in absenta mea, aceasta nu exista. O carte cu cititori putini nu este in mod necesar mai slaba decat una cu cititori numerosi. Infloritoarea para-literatura, cartile unor Coelho, Dan Brown nu reprezinta, in ochii mei, decat o confirmare in plus ca succesul la public nu reprezinta un indicator al calitatii. De multe ori, acest succes se datoreaza tocmai coborarii stachetei, compromisurilor comerciale facute pentru a mari cercul de vizibilitate.
Fiecare critic are, cum e si firesc, credinta si ambitie vizavi de ceea ce exprima.
Care este ambitia ta?
Ambitia mea este aceea de a recunoaste. Cred ca meritele unei opere reprezentative sunt in ea, iar nu in mintea si in pagina mea critica. N-am intalnit, pana acum, un medic de calibru care sa spuna ca el vindeca un pacient orice boala ar avea. Cine pretinde asa ceva e un sarlatan. Doctor mare e cel care iti spune exact ce e inlauntrul tau si cum s-ar putea (daca s-ar putea) opera si corecta "defectul" pe care il inregistreaza. Nu vreau sa fiu sarlatan ori iluzionist de circ. Vreau sa fiu doctor mare.
Daniel Cristea Enache, ce are literatura atat de magic?
Ii recunosti imediat pe oamenii care n-au citit in viata lor o carte. Pot fi vicleni, dar se dovedesc intotdeauna rudimentari, neevoluati, schematici. Au orizontul ingust. Sistemul lor de referinta, ca si cel de valori, este plat ca o tava de plastic. Nu pot discuta decat despre banii pe care ii au - daca-i au. Si nu prea au teme de discutie pentru ca n-au avut, in traseul lor biografic, teme de reflectie ridicate de vreo carte.
Literatura este magica, in primul rand, prin efectele pe care le are asupra cititorului. Il modifica intr-un sens sau altul, il impinge intr-o alta conditie, il deschide pe orizontala si pe verticala.
Doar literatura face lucrul asta?
Nu doar literatura face acest lucru, ci si credinta. Eu chiar cred in Dumnezeu, care n-o fi fost El un bun romancier, cum s-a ricanat, dar ne-a creat si ne-a dotat cu constiinta.
Te-am tot descusut destul pana acum in privinta literaturii si mai vreau sa-mi spui: dar vreau sa stiu ce inseamna ea pentru tine?
Literatura inseamna pentru mine tot o problema de constiinta, prin medierea frumosului artistic. Asa ca ma amuz la culme cand vad, prin filmele americane, ca asculta muzica simfonica, vorbesc despre tablouri si carti numai psihopati de genul canibalului Hannibal Lecter. Ai zice ca artele sunt apanajul lor. Oamenii normali au alte preocupatiuni...
Ce-i doresti literaturii romane?
Literatura romana va evolua, oricum, independent de urarile mele. Sa zic mai bine ce-mi doresc mie de la literatura romana. Imi doresc carti pe care sa le citesc cu febrilitate, care sa ma imbogateasca la nivel intelectual si sensibil; opere pe care sa ma pot sprijini in crearea unei harti cat mai ample de critica si istorie literara. Dar nu sunt de dispretuit nici manufacturile unor autori care se pretind scriitori.
Cu cat e mai atent la autopromovare un asemenea producator, cu atat mai mare devine placerea mea de a-l aduce la adevarata lui statura, la scara de 1/1.
Caci criticul, sa nu uitam, se legitimeaza prin recunoasterea valorii, dar si prin penalizarea impostorilor. In capodopera lui Ha÷ek, un doctor blazat ii vindeca pe simulanti printr-o aceeasi, verificata, metoda: efectuarea unei clisme. O cronica literara poate ca nu e atat de dureroasa, dar de usturat, ustura, cand exista macar o urma de obraz care sa inregistreze senzatia.