Dupa sase ani de seceta in turneele de Grand Slam, o romanca a reusit sa urce pina in al treilea tur la Paris.

Pina acum un an, nu stiam nimic despre Raluca Olaru. Chiar daca avusese citeva rezultate notabile ca junior. Atunci un apropiat mi-a povestit despre talentul, pasiunea si sacrificiul ei. Despre curajul unui parinte care a investit aproape toata strinsura sa de-o viata, riscind-o o data cu destinul fiicei sale. Am cautat-o in clasamentul WTA si era undeva la pozitia 360, daca-mi amintesc bine. Raluca era la marginea junioratului, avea 17 ani si se pregatea de saltul spre turneele de senioare. E momentul cel mai greu. Momentul in care trebuie sa confirmi alegerea. Mai ales ca de acolo de unde vine ea nu exista multe sanse. Sponsorii nu prea apar pina la confirmare si atunci esti nevoit sa te descurci pe fortele familiei. Iar la tenis, daca nu existi in prima suta pina la 19-20 ani, e semn ca ti-ai cam gresit cariera. Intimplarea a facut ca, pentru unul dintre primele turnee jucate peste Ocean, la Toronto, am vorbit cu un om care-mi este mai mult decit prieten si l-am rugat s-o gazduiasca impreuna cu antrenorul ei. Omul nostru din Toronto a cuplat imediat si i-a oferit pustoaicei tot confortul pentru o saptamina de concurs. Olaru a cistigat turneul respectiv - e drept, unul ITF - venind din calificari si de atunci a tot urcat. Asa se face ca anul acesta Parisul a gasit-o cu 18 ani impliniti si doua semifinale de turnee WTA, la Memphis si Fes, ajunsa pe pozitia 122. A abordat calificarile cu mult curaj si a trecut cu bine cele trei tururi, pentru ca apoi sa mai joace inca trei tururi pe tabloul principal al turneului de la Roland Garros. Cu exceptia notabila a unei rusoaice din aceeasi generatie cu ea, Raluca a fost singura tenismana, in acest an, care, venita din calificari, a ajuns printre primele 32 de jucatoare. Sint convins ca in meciul pe care l-a pierdut cu sirboaica Ivanovici, favorita 7 a turneului, jucat chiar pe arena principala „Suzanne Lenglen", emotiile au fost coplesitoare. Chiar si pentru nervii ei de otel. Dar scopul principal a fost indeplinit, Raluca urmind sa ocupe o pozitie in vecinatatea primelor 80 de jucatoare ale lumii. De acum va scapa de oboseala jocurilor din tururile de calificare si saptamina de concurs ar trebui sa se lungeasca spre tururile finale. Ultima absenta justificabila va fi peste o luna la Wimbledon, atunci cind Ralu a ales sa „serveasca" pentru bacalaureat. Apoi dreapta ei necrutatoare trebuie sa o traga cit mai sus si, cine stie, poate ca in doi-trei ani Romania va avea, din nou, o jucatoare printre primele 10-15 ale planetei. Noi o asteptam cu nerabdare.