Efectul Palme Da€™Or in politica

Regizorul Cristi Mungiu a castigat premiul Palme Da€™Or la Cannes. E o stire care a facut inconjurul mapamondului, deci am aflat-o si noi, cei preocupati de respiratia si transpiratia lui Basescu si Tariceanu. Ne-am oprit o fractiune de secunda din balacareala noastra nationala, pentru a ne aduce aminte ca suntem vii.

Cristi Mungiu a luat premiu pentru un film, nu pentru un discurs politic. Romanii creeaza, simt, se implica, reusesc sau sunt invinsi, deci traiesc. Ce grotesc mi s-a parut ca, numai de dragul de a fi mai aproape de un erou, s-au trezit sa-l laude tot felul de nepriceputi si neaveniti - clienti de serviciu atunci cand este de dat din gura. Si, la polul opus, dar la fel de jignitor, au aparut si denigratorii, delatorii. Unii care au comentat in fel si chip opera lui Cristian Mungiu, ajungand pana intr-acolo, incat sa-l acuze de plagiat.

Nu spun, e posibil ca Mungiu sa se fi inspirat din ceva, asa cum face oricare artist, dar, la noi in tara, viata bate de mult filmul, prin urmare nu ducem lipsa de sursa de inspiratie. Ci de munca, dedicatie, staruinta, putere de a o lua de la capat atunci cand esti invins.

Modelul nostru national e cel care se numeste scriitor, dar nu a trecut de bibliografia obligatorie pentru gimnaziu. Si tot model national este cel care nu stie ce sunt acelea mustrarile de constiinta, atunci cand confisca un titlu, o functie, o calitate, un substantiv comun, dar  cu valoare de simbol.

Ceea ce i se intampla acum lui Cristi Mungiu este matricea fidela a dezvoltarii noastre politice. Nu exista teme comune, folositoare publicului larg, in acceptiunea celor care ne conduc. Ele fiind prezente, de fapt, in viata noastra de zi cu zi, dar nu devin relevante decat atunci cand sunt rostite de cineva anume sau atunci cand ne preseaza Uniunea Europeana, NATO, Pentagonul, Vaticanul si alte institutii superioare.

Cristi Puiu a muncit, a fost inspirat si a ajuns sa fie premiat la Cannes. Daca nu se intampla asta, ramanea pe vecie, probabil, un regizor tanar, contestat de cei mai vechi in bransa, inlaturat de la finantari. Acum, ca un juriu din afara tarii i-a recunoscut meritele, s-ar putea sa se invredniceasca si decidentii romani din domeniul artelor sa-l ia in seama.

Nimeni nu-i profet in tara lui, veti zice! Dar ce ne facem cu politicienii, atunci? Ei, buni sau rai, nu isi pot testa si afla valoarea aici, in tara, decat dupa ce vor fi fost apreciati pe plan extern? In politica asa ceva este mai greu. Pentru  intrarea in Uniunea Europeana, de exemplu, se lucreaza cu notiuni de genul: aderarea e meritul poporului... adica putini sunt cei care au muncit, multi sunt beneficiarii aplauzelor.

Cand Calin Popescu Tariceanu va fi validat de un juriu extern, va asigur ca atunci si Traian Basescu il va privi cu mai multa precautie. Si, poate, chiar si vice versa e valabila.

Noi, ca romani, cu regret o spun, avem un instinct formidabil de a ne apara superficialitatea colectiva si de a ne conserva atuurile de grup, nu pe cele individuale. Ceea ce este un non-sens al vietii. Ne nastem si murim singuri. Trebuie sa invatam sa ne pretuim cate unul, cate unul, nu la gramada: 75% sau 322... Nu asta-i, de fapt, democratia? Nu asta-i, de fapt, si baza economiei de piata?

---

Despre autor: