Unii mai si mor...

Caracteristica acestor vremuri pe care le traversam ar putea fi tocmai irealitatea lor. Se intampla niste lucruri de te crucesti, dar crucea abia de-ti este pavaza in fata cantitatii de agresiuni pe unitatea de timp. Obisnuim sa spunem ca daca noua si alor nostri nu ni(li) se intampla nimic, totul e OK. Intr-o viziune religios comunianta, nimic din ce are loc in lume nu ar trebui sa ne lase indiferenti. Indiferenta e pana la urma un fel de moarte a sufletului si nimic la urma urmei din punct de vedere crestin nu reprezinta un pacat mai mare decat o asemenea mortificare launtrica.
Tocmai de aceea cazul acelui tanar care s-a sinucis din dragoste pentru profesoara lui poate sa devina tragedia tuturor acelora care iubesc, iar iubirea le e neimpartasita.
In ciuda tehnologizarii si a abrutizarii care fac legea acum, sufletul unora dintre noi este la fel de vulnerabil ca pe timpul lui Romeo si al Julietei sau, ca sa ne intoarcem si mai mult in timp, ca in epoca celtilor, pe timpul lui Tristan si al Isoldei.
Ne trebuie insa multa rabdare, caritate si intelepciune ca asemenea cazuri cutremuratoare sa iasa din meschinul chenar al faptului divers. Poate de aceea fiecare parinte in jur de 50 de ani care are copii de 20 de ani ar putea sa-si puna urmatoarea intrebare: daca in locul acelui Bogdan Alexandru Costache s-ar fi aflat copilul meu? Aceasta inseamna sa fim solidari in sens crestin, sa nu fim indiferenti fata de tragedia semenului nostru, sa avem rabdare si bunatate ca sa ne indreptam macar pentru cateva minute atentia spre celalalt indoliat si distrus.
Daca totul ajunge sa se consume doar in pagina de ziar sau pe sticla micului ecran, daca ne lasam injectati seara de seara de drogul irealitatii - fiindca asta facem acum, irealizam realitatea -, atunci suntem mai devreme sau mai tarziu pierduti, spectre in civilizatia sofisticata a web-ului, goliti de orice simtire omeneasca si mai ales de ceea ce s-ar putea numi atasamentul fata de real.
Timpurile acestea sunt ireale asadar tocmai prin contributia noastra, indiferenta, superficialitate, neglijenta. Odinioara o tragedie de o asemenea anvergura petrecuta intr-un sat ii solidariza pe oameni, iar toti cu mic, cu mare se strangeau in jurul celui lovit ca sa nu fie singur in fata cumplitei incercari.
Acum in satul global nu putem invinge singuratatea si suntem cu atat mai singuri cu cat, mergand pe strada, intelegem ca nimeni din cei pe langa care trecem nu stie ce ni s-a intamplat si, chiar daca ar sti, nu ar fi impresionat.
Suntem ireali unii in ochii altora si aceasta duce mai devreme sau mai tarziu la disolutia organismului social. si atunci ce ramane? Politica, bazarul minciunilor, balamucul puterii? Poate suntem toti niste "tigani imputiti", dar unii dintre noi mai si mor, sfidand orice fel de ofensa. si Cristian Nemescu a murit, iar cel care l-a omorat este liber. Iata inca o dovada de irealitate...

---

Despre autor: