Gulagul si Holocaustul au fost analizate, la sfirsitul saptaminii trecute, in cadrul unui simpozion organizat de Centrul de Cercetare a Imaginarului al Facultatii de Litere de la UBB Cluj. Printre invitati, istoricul Dorin Dobrincu, autor al unei teze de doctorat de 1.000 de pagini despre rezistenta armata anticomunista din Romania. El demonteaza in acest interviu citeva dintre miturile referitoare la partizanii din munti. Care este imaginea rezistentei armate anticomuniste, dupa teza dvs.?

Lucrarea are doua parti, axate pe cele doua perioade importante ale rezistentei anticomuniste: 1944 - 1947 si 1948 - inceputul anilor ’60. Se poate spune ca, din punctul de vedere al eficientei, rezistenta armata anticomunista nu a pus nici un moment probleme majore regimului comunist. A fost, fara indoiala, un fenomen siciitor, pentru ca era un fel de a arata comunistilor ca nu detin controlul absolut asupra societatii. In rezistenta nu au fost implicate foarte multe persoane, cei mai multi dintre romani s-au supus destul de repede. Au existat citeva zeci de grupuri de rezistenta armata, citeva sute de organizatii subversive (asta era o alta tema, insa am studiat-o pentru ca nu erau distinctii clare, in documente, intre grupurile paramilitare si organizatiile subversive). Probabil numarul partizanilor nu a fost mai mare de citeva mii, plus citeva zeci de mii de sustinatori, in localitatile de la poalele muntilor. Grupuri paramilitare au existat si in zone colinare, chiar la cimpie. Desigur, cele mai multe erau in munti, din motive evidente, geografice.

„Partizanii din munti" au dat mereu nastere unor legende in popor, probabil v-ati lovit de ele...

Eu am incercat sa amendez citeva din stereotipurile existente in Romania, cum ar fi ideea ca rezistenta armata anticomunista a existat doar in Romania - idee care a facut cariera in anii ’90 si se mai vehiculeaza si azi. Este o informatie neadevarata: rezistenta armata antisovietica sau anticomunista a existat in tot estul Europei, cu foarte mare intensitate in statele baltice, in Ucraina occidentala si in Polonia. Statele baltice, avind suprafata redusa si populatie scazuta, au avut probabil cea mai intensa rezistenta anticomunista si antisovietica. La fel s-a intimplat in Polonia, unde intre anii 1939-1944 au existat formatiuni paramilitare extinse, care au luptat impotriva nazistilor, apoi, dupa 1944, impotriva sovieticilor.

Mai rezista „miturile" propagandei comuniste care spuneau ca partizanii erau criminali, legionari?

Cind am ales tema erau probleme de perceptie, in sensul ca, mai ales in Occident, a fi anticomunist era sinonim cu a fi fascist. Asta s-a regasit si in propaganda PCR. Am incercat sa fac o incadrare din punct de vedere politic, social, profesional, educational, religios, pentru o mai buna intelegere a fenomenului. Astazi putem spune, in pofida retoricii regimului si a unui tip de discurs public care revine in Romania, ca, in cea mai mare parte, partizanii anticomunisti nu erau inregimentati politic (vorbim de peste 50%). Dintre cei care aveau, totusi, orientare politica, au fost, pe primul loc, taranistii. Pe locul al doilea erau, paradoxal, membri ai PCR care intrasera in conflict cu autoritatile locale. Abia pe locul trei veneau legionarii, iar pe locul patru, liberalii, partide mai mici.

Exista vreo asemanare intre miscarea din Romania si cea din statele baltice ori Polonia?

Asemanari ar exista numai la nivelul motivatiei. Nu au existat legaturi intre miscarile din aceste tari. In Romania, grupurile nu comunicau intre ele, nu aveau un centru coordonator. A existat o initiativa, in 1945-1946, ceea ce s-a numit Miscarea Nationala de Rezistenta, dar a fost inabusita in fasa. Reactia Securitatii era intotdeauna prompta, masiva si fara mila. In fenomenul acesta s-au intimplat grozavii de neimaginat, mai ales dinspre partea Securitatii. De regula, partizanii, cu putine exceptii, nu s-au lansat in atacuri sau in provocari la adresa autoritatilor. Scopul lor era supravietuirea pina la momentul in care va exista un context favorabil, o interventie din afara, mai ales asa-numita „venire a americanilor". Adaptarea insa a fost curentul principal, nu opozitia. Rezistenta era exceptia.

Care era teama cea mai mare a partizanilor, potrivit marturiilor pe care le-ati gasit?

Exista frica permanenta (ca sa fac o comparatie) a vinatului haituit. Nici unul dintre noi nu a fost haituit intr-o padure, nu stim cum este, dar cred ca acela era sentimentul pe care il aveau. Asta reiese din interviuri si din memorialistica, mai putin din documente. Ei trebuiau sa fie mereu atenti, nu stiau daca sustinatorii lor nu erau sau nu deveneau informatori ai Securitatii, daca grupurile nu erau infiltrate. Trebuie spus ca aproape toate grupurile de acest gen din Romania au fost lichidate prin infiltrare. Au existat si lupte in munti, dar erau ciocniri, partizanii erau slab inarmati, cu mijloace precare... Rezistenta indelungata in anumite zone a fost posibila numai prin sprijinul acordat de comunitatea locala, iar trecerea la actiune deschisa atragea represalii asupra familiilor, asupra comunitatii. Si am avut cazuri - comunitati intregi decimate, oameni arestati si batuti, sate deportate in Baragan sau in alte locuri. Nu era simplu sa te opui comunismului in anii ’40-’50.

Cum ati reusit sa va documentati pentru lucrare?

Era o problema la mijlocul anilor ’90 cu documentele de arhiva, mai ales cu cele ale serviciilor represive ale regimului comunist. Din fericire, atunci s-au deschis (mai corect spus intredeschis) arhivele SRI - arhivele fostei Securitati, in cea mai mare parte. Mi-am facut cercetarea in mai multe arhive: ale SRI, ale tribunalelor militare din teritoriu, in Arhivele Nationale ale Romaniei si in filiale ale acestora. Am facut istorie orala, am periat o larga literatura propagandistica, spre exemplu revista Ministerului de Interne „Pentru patrie". Exista si o abundenta memorialistica, dupa 1989, pe spatiul concentrationar, pe suferinta din timpul comunismului. Unele lucrari se refereau la partizani, citeva erau scrise chiar de fosti partizani - Ion Gavrila Ogaranu, Nicolae Ciolacu, Victor Ioan Pica. Am mers pe cercetarea la firul ierbii, adica identificarea individ cu individ, grup cu grup, zona cu zona, pentru a avea o imagine de ansamblu.

Dupa anii ’90 a aparut o tendinta de mitizare a fenomenului rezistentei armate...

Daca intelegem universul psihologic in care traiau acesti oameni, atunci am facut un pas inainte spre intelegerea a ceea ce a insemnat, de fapt, rezistenta armata anticomunista in Romania. Nu as trata intr-o maniera exaltata si nici nu as incuraja spre o asemenea lectura. Eu am scris cu empatie despre partizanii anticomunisti, dar fiind atent la exagerari si fara sa ma las furat de retorica unora dintre ei. Nu trebuie sa mitizam, in sens invers, un fenomen care trebuie istoricizat pentru a fi inteles. In opinia mea, acesta este unul dintre putinele subiecte recuperabile pentru istoria noastra recenta, dar nu fara rezerve. Putem sa recuperam o memorie a suferintei, dar fara a face din Romania un cimitir.

Specialist in colectivizare Dorin Dobrincu este cercetator la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol" si profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universitatii „Al.I. Cuza" din Iasi. Domeniile sale de interes sint istoria politica si sociala a Romaniei contemporane si istoria crestinismului. S-a ocupat, in ultimii ani, de investigarea istoriei instalarii comunismului in Romania, de rezistenta armata anticomunista, violentele din timpul colectivizarii si de situatia religioasa sub regimurile Dej si Ceausescu. Are 35 de ani si a publicat, printre altele, zeci de studii in reviste de specialitate, capitole in volume colective, articole in reviste culturale si este coautor al cartii „Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii in Romania (1949-1962)", alaturi de Constantin Iordachi.

Conferintele Centrului de Cercetare a Imaginarului, pe www.cotidianul.ro/select