Sigur, n-o sa ma apuc acum sa va indrug tot felul de speculatii metapsihice sau parapsihologice cum fac tot felul de smecheri astazi, care citesc trei carti si scriu patru, desi, pana in 1989 citeam cu pasiune acest gen de literatura... Sigur, pe de alta parte, ca toata experienta spirituala crestina a fost probata la maximum de acei care au trecut prin infernul temnitelor comuniste... Prietenul meu Marcel Petrisor (ca si Mihai Ursachi) a fost intemnitat cu putin timp inainte de a termina Facultatea de Filosofie, a trecut multi ani prin cele mai temute inchisori, a redevenit liber, a facut o noua facultate, a avut norocul sa-l aiba profesor pe Roland Barthes, a scris si a tradus numeroase carti, unele confiscate de Securitate, si traieste si astazi la Bucuresti, la Ocisor  sau la Paris, cu sotia sa, Dana Konya Negruzzi, ramanand acelasi reactionar feroce dintotdeauna, in timp ce un fost coleg al sau de la filosofie, nici filosofia n-a mai terminat-o, a facut toate compromisurile posibile, a scris din rasputeri poezie proasta, a tesut intrigi diabolice (am simtit-o pe piele proprie, cand a fost sa tiparim, eu si raposata mea sotie, traducerea cartii lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, in 1980) si a pierit intr-un mod lamentabil, cum a si trait... Toate aceste lucruri ma persecuta, pentru ca, de cand m-am reintors in Iasi, traiesc o experienta dubla: pe de o parte ma obsedeaza si ma angoaseaza disparitia prematura a unor prieteni ca Petru Arustei, Ioanid Romanescu, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu, Constantin-Liviu Rusu, Mihai Ursachi, Stelian Baboi, Eugen Andone, Emil Iordache, pe de alta parte ma tulbura miracolul de a-i intalni, fata catre fata, pe Constantin Ciopraga, Al. Husar, Alexandru Zub, Valeriu Cotea sau Constantin Romanescu, cel mai tanar fiind academicianul Alexandru Zub, caci ceilalti academicieni au sarit bine peste optzeci de ani, iar academicianul Ciopraga a sarit bine peste nouazeci... Spun "miracolul", pentru ca niciunul dintre acesti oameni nu a avut o vietuire lina, fiecare, in parte, "a supravietuit", a trecut printr-un  fel de moarte, ceea ce inseamna, fatal, si o initiere, iar cel mai angelic dintre ei, profesorul Romanescu, psihiatrul, traieste si astazi la limita, in cautarea sufletului acelora pe care noi ii numim ideobste "nebuni" (ma refer la cei cu adevarat nebuni si nu la cei care ne conduc si o fac pe nebunii...). Ceea ce e cu totul special in conversatia cu acesti oameni, e un anume ritm si un anume accent, incat daca esti putin mai atent si mai ales invatat sa taci si sa asculti, poti crede la un moment dat ca porti "o conversatie in cer"...  Vocea lor are inflexiunile vocilor Maestrilor de odinioara, care umblau in voie prin padurile milenare ale Indiei, inconjurati de discipoli liberi sa-si urmeze sau sa-si paraseasca Maestrii...