Nu stiu de ce, dar cand ma gandesc la Targu-Mures am imaginea ploii. Poate pentru ca cea mai indepartata amintire a mea despre Targu-Mures este legata de o bucurie a copilariei. In trecere prin resedinta de judet, parintii mi-au cumparat o jucarie: o masinuta de plastic. Tin minte si acum atmosfera din acea zi: ploaie, nori, cenusiu. Au urmat ploile petrecute in strada, tarziu in noapte, asteptand o masina de ocazie spre Reghin, dupa o piesa de teatru la "National". Timp propice de a crea lumi, spatii, dialoguri imaginare, reminiscente ale jocului Thaliei. Mai tarziu, au venit anii studentiei. Infinitele plimbari pe Bulevardul Antonescu (mai nou, Cetatii), spre caminele studentesti, cu "The Sea" (minunea muzicala a lui Ketil Bjornstad) in casti, intr-o perpetua incapatanare a teribilismului adolescentin tarziu. Noptile ploioase in care melodiile de jazz rasunau in fiecare zi de joi, mintindu-ne constient pe noi insine ca locul nostru in timp era acolo si atunci, dincolo de calendar, spatiu, timp.
Targu-Mures are ceva special. Poate si pentru ca cineva, in anii constructiei socialismului (echivalenti cu cei ai distrugerii multor lucruri bune), a salvat centrul orasului. Cineva care a inteles ca totul e trecator, inclusiv regimurile. Raman doar locurile. Ah. Era sa uit. Un bun prieten de-al meu spunea ca farmecul targmuresean il dau oamenii. Oamenii de aici, care nu te uita si care se bucura la fiecare revedere.
Targu-Mures s-a schimbat sub ochii mei. Iar eu, o data cu el. Doar ploile raman aceleasi. si Bulevardul. si Bjornstad in casti.