Sa nu-l uitam pe Rostropovici

Mstislav Rostropovici, cunoscut de prieteni drept Slava, l-a cucerit pe Dimitri sostakovici de la primele acorduri prin care, la 17 ani, violoncelul sau, in 1945, aducea lumii un sunet atat de nobil si de distinct cum nu se mai auzise de la Pau Casals. si mai aducea totodata prezenta unui suflet care, in generozitatea sa cuceritoare, spontana, debordanta, invaluitoare, exploziva, avea sa ramana pentru totdeauna fidel crezului ca arta va salva lumea.
Nu talentul, nu maiestria avea sa le mentioneze Slava cand era intrebat despre sursa de inspiratie a muzicii. "Constiinta - spunea el - este marele generator al creatiei. "Constiinta ca prin Sostakovici, care-i devenise profesor la Conservatorul din Moscova, se putea apropia tot mai mult de adevarul artistic il acompania in permanenta: "Nu puteam exista fara Sostakovici". Iar Sostakovici avea sa-i dedice doua Concerte pentru violoncel, intrate in patrimoniul universal, si-i cerea prin 1960 sa asculte primul Quatuorul pe care tocmai il compusese: toata existenta, toata creatia sa isi gaseau incununarea in acea capodopera dedicata victimelor lui Stalin. "Dupa ultima masura - isi amintea Rostropovici - am plans amandoi." Iar Sostakovici a murmurat: "In sfarsit, am scris o lucrare care as vrea sa fie cantata la inmormantarea mea".
Constiinta dreptului sacru la libertatea de gandire, de expresie, de creatie avea sa-l ridice pe Rostropovici cu o forta de neinchipuit in apararea maestrului sau Sostakovici, ca si a lui Serghei Prokofiev, acuzati de catre puterea comunista de "formalism burghez", si sa-i ofere gazduire timp de mai multi ani lui Alexandr Soljenitan, inamicul numarul unu al regimului, care in 1970 primea Premiul Nobel pentru Literatura. In apararea lui Soljenitan, de altfel, trimitea Rostropovici ziarului Pravda o scrisoare deschisa ce nu avea sa fie publicata in Uniunea Sovietica, dar care avea sa faca ocolul lumii: "Nu intentionez sa vorbesc despre problemele politice sau economice ale tarii noastre, altii cunoscandu-le mai bine decat mine. Dar explicati-mi, va rog, de ce ultimul cuvant in literatura si arta noastra trebuie sa-l aiba indivizi total incompetenti in aceste domenii?" "E cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea", declara Rostropovici in 1977.
Ca si Soljenitan, Rostropovici si sotia sa, Galina Vipnevskaia, aveau pentru multa vreme sa cunoasca exilul. Occidentul l-a primit cu bratele deschise pe acest muzician de geniu, pe acest mare suflet slav, pe acest om al carui curaj, a carui constiinta ingenunchiasera puterea sovietica. Il apara celebritatea internationala. Dar "era un idealist, si idealistilor nu le e frica de nimic", declara la trecerea in eternitate a lui Rostropovici regizorul Andrei Koncealovski. Acest lucru il predispunea la gesturi teatrale, care nimanui nu i-ar fi fost ingaduite. Astfel, la plecarea din Uniunea Sovietica i s-a interzis la aeroport sa-si ia cu el decoratiile, asa cum intentiona, si atunci el a dat cu ele de pamant in vazul tuturor. Era un om care nu putea suporta nedreptatea sau suferinta celuilalt, fie ca acesta se numea sostakovici, Prokofiev sau Soljenitan, ori ca era un om de rand urmarit de un destin potrivnic. La Reims, acum cativa ani, Rostropovici primea din partea unui meloman, un oarecare Philippe, un mesaj de recunostinta pentru imensa bucurie pe care i-a adus-o concertul sau, insotit de regretul ca scleroza in placi il impiedicase sa-si lase caruciorul rulant pentru a veni sa-l salute personal. A doua zi, Slava se prezenta in persoana la domiciliul acelui iubitor al muzicii, cu o sticla de vin rosu in mana, si ramanea alaturi de el o buna bucata de vreme, ca intre prieteni.
Planeta intreaga l-a vazut, in 1989, pe Rostropovici venit fulger de la Paris, in avion privat, cu Stradivarius-ul sau din 1711 sub brat, pentru a canta Bach la caderea Zidului Berlinului. Un gest despre care spunea apoi ca "a reconciliat cele doua jumatati ale sufletului sau". si cine nu-si aminteste cum s-a precipitat el din Occident la Moscova pentru a-i sta alaturi lui Boris Eltin, primul presedinte ales al Rusiei, la puciul comunist din 1991?
A ramas in memoria tuturor ca un mare om. A ramas in memoria iubitorilor muzicii clasice ca incomparabilul interpret al compozitorilor rusi, din randul carora nu-l putem uita pe Ceaikovski, cu incantatoarele sale Variatiuni pe o tema rococo, al Sonatei in La minor de Schubert, al Concertului de Dvorak, al acelui Don Quijote de Strauss, in care nimeni nu l-a egalat. A ramas in memoria secolului ca acela caruia compozitorii timpului, de la Britten si Lutoslavski, la Haciaturian, Dutilleux si Penderecki, i-au dedicat cele mai multe sonate si concerte pentru violoncel. "Violoncelul poate canta ca o voce umana", spunea el, plangandu-se ca literatura muzicala pentru violoncel e restransa si comandand el insusi lucrari pentru acest instrument tinerilor compozitori din diverse tari. Daca simtea in creatiile lor pulsul adevarului, talentul, devenea primul apostol al noii muzici, careia ii incredinta toata fiinta sa, stralucirea paganiniana a arcusului sau, gravitatea, caldura si fratia sentimentului prin care spera ca arta sa salveze lumea.
Ne-am cunoscut la Aix-en-Provence, pe la inceputul anilor '80, unde, impreuna cu Galina Visnevskaia, interpreta in premiera mondiala La Prison (Inchisoarea), cantata pe care le-o dedicase compozitorului Marcel Landowski. Ne-am imbratisat, plangand amandoi de emotie, dupa triumful de la Carnegie Hall din New York al Requiemului Polonez de Krisztof Penderecki, prietenul nostru comun dintotdeauna, sub bagheta caruia cantasem acea capodopera. Slava ne pusese la dispozitie pentru repetitii salile Orchestrei Nationale a Statelor Unite din Washington, al carei director era. si ne-am intalnit cu bucuria muzicii, dupa anii in care nici el, nici eu nu ne puteam intoarce in patriile respective, celebrand impreuna la Cracovia gloria muzicii in timpuri mai bune. Nu demult, la Bucuresti, Mstislav Rostropovici ne-a dat o ultima si benefica lectie, dirijand un tanar violonist rus de mare talent. In sufletul caruia credea, ca si in abilitatea lui artistica. Asa cum a facut-o cu multi altii. In Rusia, si in restul lumii.
M-au indurerat suferinta lui din ultima vreme, boala neiertatoare si moartea lui. Lumea, cum scria un mare cotidian italian, e mai saraca, mai singura fara el. si m-a socat faptul ca in tara noastra, in care a cantat de atatea ori, in care a inflacarat cu misterul ardent al artei lui inimile oamenilor, disparitia lui a trecut neobservata. De aceea am tinut sa scriu aceste randuri.