Teatrul este un om muribund

Plecat din adolescenta din Romania, Alexander Hausvater a revenit imediat dupa anii '90, ca regizor de teatru cunoscut in toata lumea, orchestrand cu libertate de gandire, simt al spectacolului si inteligenta creatoare, numeroase piese de teatru. Despre acest proteic si pasional dirijor de teatru, umblat prin toata lumea ca sa se confrunte cu propriile nelinisti si certitudini, nu se poate vorbi decat in termeni dihotomici: adulat sau negat cu vehementa, judecati de valoare medii neexistand. Alexander Hausvater intriga, panicheaza, socheaza, dar nu dezamageste niciodata. Spectacolele create de el inseamna ritm si explorare profunda, in spatele carora se ascunde o munca istovitoare. Nu exista spatiu pentru care Alexander Hausvater sa nu gaseasca solutii teatrale, cum nu exista pentru el, in teatru, libertate de actiune ingradita, inabusita.
Alexander Hausvater, "intamplarea, fiica destinului" a facut sa ne aflam amandoi in expresul de Iasi, si profit de acest lucru, invitandu-te sa continuam un dialog, inceput acum mai bine de doi ani.
Vorbeste, te rog, de spectacolul la care ai muncit cel mai mult.
E dificil sa vorbesc despre un spectacol la care am lucrat cel mai mult, pentru ca deseori conceptia unui spectacol te urmareste ani si ani de zile. Cred totusi, ca spectacolul care m-a obsedat si m-a urmarit cel mai mult a fost "Hamlet", un spectacol realizat la Montreal, pus in scena cu Jean Marchand in rolul lui Hamlet. La acest spectacol si-a adus aportul si un mare pianist care m-a fortat sa ma uit la "Hamlet" si ca la o secventa muzicala. Partitura muzicala arata un Hamlet stand intr-un bunker (la suprafata intamplandu-se un razboi atomic), si el creand la pian partitura vietii lui. Stiam ca trebuie sa urmaresc povestea lui Hamlet prin muzica, ea avand o evolutie dramatica diferita si, ce era important, era faptul ca stiam si ca "Hamletul" meu era scris nu de Shakespeare, ci de insusi Hamlet. In prima scena in care e dus de Horatio pe acoperisul castelului din Elsinore, ca sa vada fantoma tatalui sau in fata unei oglinzi imense, Hamlet, aflat cu spatele la public, intorcea capul si se vedea profilul lui stang, cel drept fiind jumatate de masca, in asa fel incat el il impresiona pe tatal sau. Fantoma nu aparea. El era cauza si motivatia.
Cat timp s-a jucat acest spectacol (trebuie sa recunosc), provocator?
Intrebarea ta e tipic romaneasca.
Era greu sa fie (spre exemplu), tipic englezeasca.
In Canada spectacolele se joaca in alt ritm. O piesa este jucata trei luni, dupa care se mai fac turnee.
Inteleg ca, la acel spectacol, importanta pentru tine a fost "intruziunea" muzicii.
Conceptia lui era muzicala, ca si cum Hamlet, compozitorul, muzicianul spectacolului, avea muzica si nu spectacolul in cap. Dupa premiera imi amintesc ca era ceva de necrezut: publicul era impartit in doua jumatati: una fascinata de spectacol si cealalta nemultumita. Disputa a continuat si in afara teatrului, unii incercand sa-i convinga pe ceilalti ca ceea ce vazusera fusese un triumf sau dimpotriva un esec.
Alexander Hausvater, nu zabovesti prea mult asupra unui spectacol pe care-l lucrezi. Explodezi cu el intr-o montare contra cronometru. Care-i misterul?
Eu imi planific spectacolele in detaliu si mi se pare ca pot obtine prospetimea si energia oamenilor si fara sa ajungi la o analiza intelectuala. Daca am sti ce s-ar intampla in momentul urmator, nu am trai momentul prezent, nu am risca, nu am cunoaste necunoscutul, asa ca e foarte important sa planifici, dar in acelasi timp sa lasi actorul sa reactioneze prin spectacol, sa aiba o libertate de gandire si o libertate de actiune. Uite, noi ne-am intalnit intr-un tren, dar nu planificasem sa ne intalnim in acest tren, sa purtam acest dialog. Daca doi actori ar interpreta aceasta situatie dramatica, de ce nu ar sti cum se termina ea si in ce directie? Ei trebuie sa traiasca necunoscutul, sa progreseze prin timp si prin spatiu.
Sper sa nu-mi dai un rol. (Hausvater se amuza)
Cum sunt actorii romani?
Cat despre actorii romani... In general, actorii sunt de o esenta lichida, neavand o componenta solida, deoarece ei fac roluri diferite, ei voiajeaza in timp si prin spatiu, se schimba de la o generatie la alta, de la un moment la altul. E foarte important cand lucrezi cu un actor sa-l prinzi intr-un moment bun din viata lui privata si cea profesionista. Asa ca e foarte dificil sa faci o generalizare, sa spui cum e actorul roman, fiindca acelasi actor la un spectacol e intr-un fel si la altul in alt fel. Ce remarc insa e ca actorul roman, ca orice om care traieste aici, reactioneaza la planul politic mai mult decat la oricare alt plan. Din pacate, acest plan politic dupa cum stim e foarte nebulos, negativ, lipsit de principii ferme, oamenii politici schimba partide si teatrul si actorul devin o reflectie a acestei situatii. Faptul ca anumiti actori romani au inceput sa lucreze in afara tarii, faptul ca exista turnee internationale le modifica orizontul, il largesc. Si atunci incep sa intealega necesitatea explorarii si a investigatiilor. Orice moment teatral trebuie sa fie pus sub o lupa, sub un microscop. Un medic nu poate fi jucat pe scena prin prisma faptului ca un actor poarta un halat alb. El trebuie sa investigheze ce inseamna sa faci o operatie la sase dimineata, cand tocmai ai aflat ca nevasta te-a tradat cu cel mai bun prieten si tu vrei sa salvezi o viata. Aceste lucruri pot fi invatate numai prin explorare si investigatie.
In Romania nu se "investigheaza" si nu se "exploreaza"?
Acest atelier al vietii nu este facut in Romania. Si atunci, generatii de actori au lucrat fara explorare, fara cercetare. S-a nascut o noua generatie care isi da seama ca aceasta necesitate a cercetarii e parte integranta din obligatiile lui actoricesti. Daca in viata facem roluri diferite in locuri diferite, in profesiuni diferite si in timpuri diferite avem obligatia sa investigam nu numai partea teoretica, intelectuala, bibliografica, ci si partea pragmatica, reala a vietii. Trebuie sa intram intr-un spital si sa traim ca medicii, intr-o sectie de politie sa traim ca un politist.... In teatru nu se poate generaliza, pentru ca este un fenomen imediat, urgent care se intampla acum si aici. Actorul roman ca potential, fara nici o discutie, mi se pare unul din cei mai buni actori din lume. Daca va gasi modalitatea de a-si reinvigora meseria prin investigatii si prin cercetare si prin explorare, el poate sa fie la nivelul actorilor pe care-i stim si-i admiram in lumea teatrului.
Teatrul are o dinamica, un "ce" proteic adaptabil prezentului. Regizorul este cel care il defineste.
Teatrul este un om destul de tanar, dar muribund.
De ce boala sufera?
El sufera pentru ca a fost diagnosticat gresit si atunci, auzind diagnosticul, chiar daca a fost gresit, chiar daca medicul si-a recunoscut greseala, continua sa creada in el. Teatrul este facut pentru dialog, pentru comunicare, e facut pentru vulnerabilitate. Eu vreau sa spun ce se intampla in sufletul meu, si vreau sa aflu despre tine.
Nu este si curiozitate?
Da, este si curiozitate, si o necesitate a dialogului cand, un individ (din punct de vedere hegelian) a terminat partea lui individuala si ca sa ajunga la cea sociala isi pune in miscare curiozitatea aproape copilareasca, intreband despre altcineva, pentru a se identifica cu greutatile pe care acel cineva le traieste.
S-au pierdut aceste "necesitati"?
Aceste lucruri s-au pierdut: dialogul, cuvantul, romantismul, flirtul, scrierea epistolelor s.a.m.d., asa ca teatrul se lupta ca sa-si mentina ceva care probabil nu mai e important. Gandeste-te ca cineva cu maus foarte mic, pe computer poate gasi toate solutiile. Dar pe de alta parte, intr-o societate in care nu mai comunicam decat prin computer, cumparam prin computer, probabil tot prin computer se va procrea. Acest "om muribund" mentine in el un adevar suprem: daca noi nu aflam, daca nu suntem intrigati, se pierde o necesitate vitala.
Cati canadieni merg la teatru? Ce misiune are el?
Mai putin de unu la suta din canadieni merg la teatru si mult mai putini americani.
Teatrul este mesianic si profetic. Mila mea nu-l va ajuta pe el. El are o misiune: sa continue a fi, chiar in aceste perioade mai dificile, in care omul nu se gandeste la realitatea dialogului. Dar teatrul a supravietuit si va supravietui. Ceea ce mi se pare dificil este ca generatii intregi nu vor ca el sa supravietuiasca. Primul lucru pe care l-as face ca parinte, astazi, ar fi sa duc copilul la teatru, sa-l invat anumite activitati teatrale. Astazi, de exemplu, nu se poate sa ai o meserie fara sa fii un bun orator in public, fara sa ai simtul umorului. Umorul este o materie care se invata in universitatile canadiene si americane. In 24 de ore, fiecare din noi trece prin roluri diferite. Teatralitatea este o parte a umanitatii. Dar nu stiu daca oamenii vor veni in sala de teatru ca sa afle asta.
Dar spatiile neconventionale nu apropie oamenii mai mult de teatru?
In Romania, cu cateva exceptii, clasicismul in teatru a fost de asa natura, incat totul era legat de text, de actori, nu de explorare, de arhitectura teatrala.
Teatrul de strada de exemplu depinde si de necesitati urbane, sunt orase care traiesc prin strazi care devin scene de prezentare. Bratislava are multe statui pe verticala, ce par ca zboara, si in jurul lor se petrec spectacole teatrale pe picioroange dand o noua orientare orasului, ca si cand tot orasul vrea sa se inalte catre cer, catre Dumnezeu. Teatrul romanesc s-a bazat mult pe text, nu pe miscare, pe sunete, pe cantece.
Teatrul de strada trebuie sa fie invatat, predat. In salile de teatru din Romania cu cateva exceptii scenele sunt italiene.
In anii '60 pana in anii '80, in Anglia a luat fiinta "Teatrul de ora 12.30", care se petrecea inafara unui teatru conventional. Plateai o lira englezeasca, mancai un sandvis si in cele mai diferite spatii vedeai timp de 45 de minute o piesa jucata de actori foarte buni.
Realatia actor-public era mult mai directa.
Uite, ne apropiem de Iasi si n-am aflat inca ce spectacol pui in scena acolo.
Este al doilea Yukio Mishima pe care-l pun in scena la Iasi, la Teatrul National. Se numeste "Arborele", si cred ca e o premiera in Europa. Piesa nu va fi montata intr-un decor, ci intr-o "instalatie", intr-un spatiu din incinta, teatrul fiind in reparatii. Publicul va avea un rol important. Actorii vor fi inchisi intr-un dispozitiv opac care se deschide sau devine transparent si se pot vedea anumite portiuni ale piesei. Este o incercare a mea de-a pune publicul intr-o situatie mai activa. Mishima s-a nascut intr-on familie de samurai.
In 1970 s-a sinucis ca un samurai, dar a iubit Occidentul si Tropicele intr-un mod de necrezut. A stat foarte mult in America de Sud, in Republica Dominicana, in Caraibe. Si atunci productia mea este o productie in care am dublat distributia, prin urmare vor fi doi actori care joaca acelasi personaj din doua optiuni diferite: una va fi jucata in stilul teatrului clasic japonez si alta in stilul teatrului modern.
Ca si cum personajul traia si in anii '20 si in anii '60.
Cum ar putea fi redat in teatru dialogul nostru?
El poate sa fie redat in teatru, obiectiv sau dintr-un punct de vedere alternativ.
E firesc sa-ti cer sa pronunti macar un nume din teatrul romanesc de azi.
Primul care-mi vine in minte este Purcarete, pentru ca e copil, e artist, nu are idei preconcepute, e un pod intre radacinile romanesti si cele universale si pentru ca utilizeaza multe modalitati, teatrul fiind infinit in modalitatile lui.
De ce sunt ocoliti astazi foarte multi dramaturgi exceptionali? Durrenmat, de exemplu? Max Frich?
Durrenmat si Max Frich erau un fel de eroi in anii '50 in Europa, pentru ca au afirmat cu putere valabilitatea culturii americane, limitand snobismul european, ca nemaifiind actual..
Durrenmat e unul dintre putinii autori la care ideea in sine este foarte bine exprimata iar dedesubtul ideii este o emotie. Greu de crezut ca in logica unui elvetian-german poate sa fie o emotivitate latina.
O sa fac anul viitor o adaptare pentru unul din romanele lui "Judecatorul si calaul", in Canada.
Mi se pare un roman magnific care a atras spre el toata gandirea lui Durrenmat, toate imaginile lui.
Jocul ala teribil "de-a procesul".
Acest joc va duce cum stii la sinuciderea unuia dintre personaje.
Distanta dintre joc si realitate este invizibila la Durrenmat. Cateodata jocul devine realitate si realitatea joc. El nu ne spune cand se intampla asta si atunci totul devine de o teatralitate extraordinara.
Se zaresc primele cladiri ale Iasului, si-ti mai cer un ultim raspuns: ce intelegem cel mai bine, frecventand teatrul?
Daca suntem curiosi de destinul altui om, putem sa aflam ceva despre propriul destin. Numai cand vad evolutia in ochii altcuiva, ma pot intelege pe mine.
Iolanda Malamen
Decembrie, 2006

---

Despre autor: