Pe 19 mai s-a incheiat o era. Sa fi inceput alta? Ca si inceputul, si sfirsitul epocii Iliescu a fost confirmat la vot. Interventia sa disperata spre finalul campaniei pentru revocarea lui Traian Basescu n-a mai convins pe nimeni.

Poporul lui Iliescu nu mai exista. Ca multi alti politicieni la timpul lor, si Ion Iliescu a facut experienta sincopelor legitimitatii. Forjata in volbura „revolutiei", confirmata plebiscitar la 20 mai 1990, legitimitatea sa s-a dizolvat asa cum a si aparut: fara veste. Dar sa se fi schimbat ceva esential intre 20 mai 1990 si 19 mai 2007? Caci intre cele doua momente electorale democratia romaneasca pare sa fi trecut de la 85% voturi in favoarea lui Ion Iliescu la 75% voturi in favoarea lui Traian Basescu si de la o prezenta la urne de 85% la una de 45%. Cistigata la urne, mai mult sau mai putin corect, legitimitatea populara a fost mereu cenzurata de reprezentantii „sistemului". Acestia aveau nevoie de garantii absolute ca lucrurile nu o vor lua razna. Iar pentru aceasta, presedintii trebuiau controlati. Si astfel, in loc sa fie un mediator intre societate si clasa politica, presedintele a devenit prizonierul celei din urma. Caci relatia unui presedinte cu majoritatea determina in mai mare masura dinamica sistemului si forta democratiei decit regimul politic formal prevazut in Constitutie. Cind Ceausescu se prabusea, Ion Iliescu era inca un „tovaras", un membru cu oarecare notorietate al majoritatii, altfel spus un nomenclaturist marginalizat. Abia pe 20 mai 1990 se profila ca sef al unei majoritati, confirmat de votul popular. Puterea sa simbolica era atit de mare incit devenea periculoasa. Si astfel a fost relativizata. Prin mineriada, l-au transformat in nici macar o luna dupa alegeri dintr-un posibil presedinte decident intr-un presedinte aproape simbolic, un simplu membru al majoritatii. Desi FSN detinea o majoritate de doua treimi, Iliescu nu a putut deveni seful ei. Obligat de context sa fie solidar cu nomenclatura si fosta Securitate, Iliescu nu s-a mai putut impune. Iar eliminarea sa din FSN, doi ani mai tirziu, in martie 1992, confirma marginalizarea sa. Abia dupa crearea FDSN, Ion Iliescu regaseste majoritatea pierduta, dar mult prea tirziu pentru a mai putea interveni. Nu mai putea fi un presedinte decident, asa ca a devenit un opozant. Si, oricum, pentru democratia romaneasca raul fusese deja facut. Emil Constantinescu a fost ales de Corneliu Coposu sa candideze la presedintie pe cind era doar un membru oarecare al grupului de conducere al CDR. Desi odata ales a incercat sa se transforme intr-un presedinte decident, profitind de degringolada din propriul cimp, Constantinescu nu a fost niciodata recunoscut drept sef al majoritatii, raminind doar un presedinte simbolic. Cu Traian Basescu, lucrurile au stat altfel. Acesta devenise seful partidului sau dupa victoria de la alegerile pentru Primaria Bucurestilor in 2000, iar in 2004 era seful incontestabil al Aliantei D.A. Dar, dupa confirmarea Guvernului, legitimitatea sa nu a mai fost recunoscuta. Intentia de a „juca" a fost puternic contestata. Desi fara majoritate, Basescu nu s-a retras nici pe pozitia de presedinte opozant, nici pe cea pe care i-o rezervau partidele, de presedinte simbolic. A refuzat tactica compromisului, fortind cadrele sistemului. Asa ca, dupa referendum, Basescu se afla din nou in cautarea majoritatii pierdute. Sa fim deci optimisti: intre 1990 si 2007, democratia a mai progresat cu 10%.