Citesc cu stupoare cronicile de prin ziarele noastre legate de cea de-a 60-a editie a Festivalului de Film de la Cannes. Daca m-as lua dupa „specialistii" incropiti si trimisi „la fata locului", filmul lui Mungiu, doar „un jeune roumain" pentru ziaristii francezi, bate la fund de departe primul film de lung metraj facut in strainatate de regizorul chinez Wong Kar-Wai, „My Blueberry nights". Daca m-as lua dupa aceste opinii debordand de patriotism local hranit cu cafele neindulcite prin localuri cu nume de imprumut, desi nimeni nu stie in folosul cui, ar trebui sa cred ca acest tanar roman de care se mira presa franceza dupa modelul „uite, mai, astia stie sa si vorbeasca!", fara nicio opera cinematografica in spate, ar putea fi comparat macar cu unghia de la degetul mijlociu al lui Kar-Wai. Si ma refer la opera, nu la impresii. Este o gluma proasta sa afirmi ca autorul unor filme magice precum Days of being wild, In the Mood of Love, Ashes of Time sau Eros, filme despre care nu doar eu spun ca sunt adevarate capodopere, dar si critici de film cu o cultura temeinica, nu din aia facuta la cursuri exhaustive de doua zile, pot sta alaturi de un filmulet minimal precum „4 luni, 3 saptamani si 2 zile" in care se nareaza aceleasi povesti rasuflate si trase de par despre chiuretaje pe vremea regimului Ceausescu. O tema care, dincolo de asta, este si fumata, facea epoca in cinematografia europeana cu vreo cinci decenii in urma, de pe vremea filmelor neo-realiste. S-or fi emotionat peste poate spectatorii din sala de proiectie de pe Croisette cam la fel cum ne dau si pe noi gata filmele de la Animal Planet. Exotismul, culoarea locala, poate ca plac spectatorilor sastisiti din lumea occidentala, dar de aici pana a afirma fara sa ti se cracaneze penita pixului ca filmuletul lui Mungiu, la fel de prost cinematografic precum Moartea domnului Lazarescu, este favorit la premiul suprem la Cannes este cale lunga si este de prost gust! Daca despre filmul lui Mungiu presa franceza de specialitate spune ca nareaza peripetiile unei tinere care avorteaza pe vremea regimului ceausist, in 1987 (ce altceva ar mai fi de adaugat?), „Le Monde" scrie despre regizorul chinez cam in acest mod: „Wong Kar-Wai este acel cineast binecuvantat de Dumnezeu pe care Festivalul de la Cannes il invita cu ochii inchisi. Si acest tratament favorit se datoreaza geniului lui de inventator al formelor artistice. Totul, de fapt, pare ca se reuneste in My Blueberry Nights pentru a da viata acestei idei. Wong Kar-Wai suprapune cu liniste sufleteasca, ca pe o foaie de hartie imaculata, propriul sau univers si obsesii artistice". Iar o alta publicatie spune despre filmul prezentat la Cannes de WKW: „Prin intermediul acestor destine individuale, Elisabeth (interpretata de cantareata de jazz Norah Jones, aflata in mare voga in lumea muzicala) asista la spectacolul unui adevarat abis al singuratatii si incepe sa inteleaga ca propria sa calatorie este inceputul unei si mai profunde explorari a propriului sine". Ca sa nu mai spun ca tot ce n-au auzit trimisii nostri la Cannes, orbiti de „senzationalul" film al lui Mungiu, de o banalitate induiosatoare, este ca unul dintre pretendentii la Palme D’Or din acest an este productia regizorului coreean Kim Ki-duk intitulata „Soom". Este vorba despre acelasi extraordinar regizor care a scris si regizat o alta capodopera a genului, vorbesc despre uluitorul „Primavara, Vara, Toamna, Iarna si din nou Primavara", o meditatie filozofica despre care trebuie sa vorbesc cu alta ocazie. Neaparat!