Era prin 1970 si nu stiu cat. In loc de toamna am avut, brusc, parte de un esantion de iarna: trambe de zapada, trenuri impotmolite dinaintea macazurilor bocna, geruri de plesneau teii in Copou. Gazetele veneau la Iasi (pe atunci) oricum cu o zi intarziere; fiind viscol, n-au mai ajuns deloc. Un telefon interurban necesita comanda la centralista, reveniri, insistente, asteptare cat cuprinde. Suna telefonul. Pocnituri, scartaieli, rafale de "alo!", apoi, parca venita de peste ocean, vocea lui Laurentiu Fulga, vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor: "Cum e la voi?" "Prapad. Nameti. Ger." "La Bucuresti, e asa si-asa; se circula. Maine, vremea se indreapta. Vezi ca ti-o trimit pe Lucia Mantu. Ajunge cu soferul Dumitrescu, pe la pranz..." Dupa care, brusc, telefonul a amutit. Va sa zica, maine... Lucia Mantu... Retin o camera la hotel pentru scriitoare si un loc pentru sofer. Dupa care, incerc sa-mi amintesc ceva-ceva despre Lucia Mantu. Iese in fata, evident, un cancan: ar fi obtinut, candva, titlul de "Miss Romania" (nici acum nu stiu daca-i adevarat; oricum, frumoasa si mereu inaccesibila a fost – vezi marturiile "vietistilor"). Mai licareau in amintire franturi din epigramele respectuoase ale lui Toparceanu, Pastorel Teodoreanu, Codreanu si... cam atat. Nimic despre opera, ceea ce era de-a dreptul impardonabil, cata vreme Lucia Mantu apartine unei perioade de aur a literelor iesene. Cum voi dialoga maine cu distinsa prozatoare? Hai, cu grabire, la Biblioteca Universitara. Din "Istoria..." lui Calinescu (scoasa cu aprobare speciala, de la "fondul secret") aflu ca-i nascuta in 1888. Ar avea, deci, 80 si ceva de ani. Mai cer cateva carti: "Umbre chinezesti" si "Coana Olimpia", dupa care ii telefonez lui Aurel Leon: " Coane Aurica, maine o am in ospetie pe Lucia Mantu". "Oooo, s-a hotarat sa se intoarca la Iasi?" "Matale, care l-ai cunoscut si pe Decebal, zi-mi ceva despre ea. Ce-i place, ce nu-i place, de cine sa-i amintesc, ce s-o intreb." "Asta-i doamna mare, bre! Maica-sa era sora Sofiei Nadejde. Ultima data am intalnit-o la ea acasa, pe strada Rasuri; erau pe-acolo Bogza, Ralea, Voiculescu, Demostene... Ne-a dat serbet. Sa-i dai serbet." "De unde, coane Aurica? Cine mai face, azi, serbet?" "Cand ai spus ca ajunge? La pranz? Vin sa-i sarut mana. Aduc serbet." A doua zi, de acum doctor in literatura sufletului de provincie, alcatuiesc un pachet de carti editate la "Junimea" – autori din lumea Cameliei Nadejde (Lucia Mantu): Sadoveanu, Ibraileanu, Otilia Cazimir, Toparceanu... si-l convoc pe B. Paul, fotograful de la gazeta, sa imortalizeze momentul intalnirii intre generatii de condeieri despartite de doua razboaie mondiale. Ceasul de la Palatul Culturii bate ora unu. Isi face aparitia, albit de promoroaca si cu turturi in mustata, soferul Dumitrescu:
- Am adus-o pe Lucia Mantu.
- Si unde-i?
- In masina.
- Pai, de ce nu urca?
Dumitrescu ma priveste de-a dreptul tamp:
- Cu sicriu cu tot?
Asta a fost: ziarele ce anuntau decesul scriitoarei n-ajunsesera la Iasi. Fulga credea c-am aflat din presa. Telefonul s-a intrerupt repede si-a amutit definitiv. De unde sa stiu ca Lucia Mantu lasase, cu limba de moarte, rugamintea sa fie inmormantata la "Eternitatea"? Nu-mi revenisem din stupoare, cand – cioc, cioc - in cadrul usii apare Aurel Leon. Gasise serbet. In spatele lui, cu o garoafa la butoniera si un trandafir in mana, Valer Mitru. O lume care s-a dus.