De pe Pont Saint Michel pana la Nôtre Dame sunt doi pasi. Iar locuitorii din Orasul Luminilor ofera cate un spectacol pentru fiecare metru de asfalt.   Sub umbrele venerabililor "gargouilles", monstri de piatra, cu un rol de altfel extrem de functional (ajuta la scurgerea apei provenite din precipitatii de pe cornisele acoperisului), care strajuiesc Catedrala Nôtre-Dame de Paris, o zi de sambata este pe cat de pestrita, pe atat de obisnuita pentru parizieni. La ceasul amiezii tarzii, in scuarul din fata monumentului emblematic din inima Parisului, mii de oameni se perinda admirand mai intai crenelurile gotice si arta desavarsita a vechilor constructori medievali, dupa care se raspandesc prin toata zona, fie oprindu-se la o terasa, fie cascand gura admirativi sau curiosi la diversele atractii "ad-hoc" pe care cetatenii mai talentati ai capitalei franceze le pun in scena pentru amuzamentul tuturor. Sau pur si simplu pentru ca asa simt ei, fara ca nimeni sa se apuce sa rada prosteste, aratand cu degetul, cum de multe ori se intampla prin alte parti mai estice ale Europei.    
Chiar in fata catedralei, intr-o insorita sambata de aprilie, parizienilor li se aducea aminte ca in lume nu toti oamenii o duc la fel de linistit precum ei, prin intermediul unui memorial pentru victimele genocidului din Darfur. Oricine dorea putea sa-si inmoaie palmele in vopsea lavabila si sa-si lase urmele trecerii - si ale fraternizarii simbolice - pe un cub de carton inalt cat un stat de om, unde deja se asternusera multe semne. "N-are sens sa faci asta daca nu crezi", am auzit la doi pasi de mine vocea unui barbat. Un tanar asiatic tocmai isi asezase palmele pe suprafata de carton, fiind patruns de o tristete vizibila in ochii sai migdalati.    
EXUBERANTA. La cateva zeci de metri de portalurile impunatoare ale catedralei, o tanara imbracata intr-o rochie visinie, cu fata pudrata in alb, stilizand masca unei gheise, incanta privitorii cu un dans extrem de delicat, in care arabescurile bratelor si subtilele miscari ale degetelor se intretaiau cu unduirile molatice ale corpului. Cu un suras misterios, dar in acelasi timp cald, straina care dansa pentru delectarea privitorilor fugitivi era rupta dintr-o poveste a unui alt continent, a unui alt timp, la umbra turnurilor de la Nôtre Dame.    Cativa pasi mai incolo, atleticii alergatori pe role reusisera de departe sa atraga cei mai multi privitori. Multimea care se stransese pe Pont au Double, care leaga la€™Ile de la Cité de malul stang al Senei, aplauda frenetic, fluiera sau pur si simplu exclama uimita la fiecare noua acrobatie a tinerilor magrebini care pareau ca se nascusera cu o sina cu roti pe talpi. Intre doua taieri in spate "ale asfaltului", doua piruete sau o serie de slalomuri complicate, cate unul dintre ei se plimba cu un zambet afabil prin fata privitorilor si cu o palarie in care asistenta arunca incantata maruntis. "Ei se bucura de fiecare centima pe care le-o dai. Isi fac bani de buzunar", mi-a spus un prieten, in vreme ce ne scotoceam amandoi febril prin buzunare, pentru a-i recompensa pe cei care ne tintuisera cu ochii la spectacolul improvizat pe pod. La cateva strazi, inspre cochetele intrari in metroul parizian proiectate la inceputul secolului trecut de arhitectul Hector Guimard, un scamator batran si plin de umor delecta curiosii, inghitind lame de ras si tigari aprinse, sfatuindu-le pe cateva tinere din audienta care erau in pragul lesinului sa nu incerce asa ceva acasa.