Romania ca o telenovela Curand Marele Combinat Siderurgic incepu sa-si faca simtita serios prezenta in satele din jur. Jumatate din lucratorii Combinatului erau tarani navetisti. Plecau de acasa dimineata si se intorceau seara, fiecare aducand cu el, in servieta, cate un lucru sterpelit din intreprindere. Se fura, deci, pe rupte, cu o patima care-i lasase cu gura cascata pana si pe cercetatorii de la Institutul de studiere a Omului vechi. Se fura orice, indiferent ca lucrul acela folosea la ceva sau nu. Dulii, capete de sarma, rangi de fier, kilograme de ciment, suruburi, staniol. Lucrul sterpelit primea, apoi, cele mai neasteptate intrebuintari. Intr-o noapte, cineva fura firma de la intrare, o bucata de tabla vopsita argintiu, si conducerea combinatului o gasi peste cateva luni si, atunci, din intamplare, drept acoperis la weceul lui Vasile Tarba din Vintileasa. Ajungea, pentru acoperisul acelui nenorocit closet, o foaie de tabla obisnuita, luata de la magazinul satesc si costand doar vreo 10 lei. Vasile Tarba se chinui o saptamana intreaga sa indoaie bucata de tabla si sa-i stearga literele, vopsite in rosu aprins, manjindu-se tot de vopsea, de fiecare data furios ca nu-i iesea. Amendat de militie, tabla closetului il costa cam vreo mie de lei. De altfel, desi se trudise cateva zile in sir, tabla se indoi anapoda, si acoperisul era asezat sui, cu partea din fata mult lasata, ca toti ai casei, mergand la closet, se intorceau de acolo, de fiecare data aproape, cu cate un cucui: uitand de noua streasina, atat de joasa, se izbeau de marginea tablei la iesire. Vasile Tarba plati amenda fara suparare, inciudat doar ca fusese prins, si dupa vreo saptamana de liniste, veni intr-o seara acasa cu un pachet de capse pirotehnice, pe care le planta in gradina, ca sa sperie ciorile, zicea el. Una dintre ele exploda pe neasteptate, intr-o noapte, si nevasta-sa, iesita sa vada de ce dracu muge vaca, se sperie atat de tare ca era cat pe-aci sa moara de inima.   Alarmata, conducerea Combinatului lua masuri drastice. Potrivit primei dintre ele, la iesire, toata lumea era atent controlata de portari, care primisera indicatie sa nu ierte pe nimeni. Cateva zile, portarii isi facura datoria cu o meticulozitate furibunda. Calmi, fara sa ia in seama zeflemelele celor controlati, protestele unora, dispretul altora, scotoceau prin serviete, sacose, scotand de acolo corpurile delicte si punandu-le linistiti, cu gesturi rotunde, in niste cosuri de tabla uriase, special fabricate pentru aceasta. Curand controlul lua infatisarea unui joc placut, in care lucratorii furau piesele si le ascundeau doar de dragul de a trage pe sfoara paznicii meticulosi. La randul lor, paznicii cotrobaiau acum prin serviete doar pentru a le dovedi ca sunt mai destepti decat ei.  Apoi, se plictisira, munca era grea, pe deasupra sarcinilor de portar, si incepura sa dea rasol. Din nou numarul furtisagurilor crescu, lent la inceput, atat de incet, incat conducerea nu se sesiza si poate nici nu s-ar fi sesizat daca n-ar fi intervenit un furt care o scoase din sarite. Intr-o zi, disparu telefonul public din curtea intreprinderii, la care se facea zilnic coada, pentru ca un singur telefon nu ajungea si, desi prin toate sedintele se ridicase problema, conducerea intarzia sa mai instaleze inca doua noi cabine. Ulterior, telefonul fu gasit in camara lui Dumitru Lascan din Tifesti, impreuna cu alte lucruri furate de la intreprindere, si aparu din nou in curtea interioara, in locul dinainte, acum batut in patru piroane uriase, cu receptorul prins intr-un lant cu lacat, a carui cheie se gasea la contabilul-sef. Conducerea institui postul de controlor, post anume platit pentru a verifica salariatii la iesirea din intreprindere. Pentru a stimula ravna controlorilor, acestora li se retinea, luna de luna, 20% din salariu, urmand ca la sfarsitul anului partea retinuta sa li se restituie dupa cata exigenta depusesera.   Oricata ravna puneau controlorii in munca lor, furturile nu scazura spectaculos. In schimb, scazu nivelul productiei, pentru ca multi muncitori isi pierdeau acum timpul inventand metode cat mai abile de a scoate afara din intreprindere lucrurile sterpelite. Cateva din aceste metode aveau sa duca, la un moment dat, chiar la unele descoperiri tehnice surprinzatoare. Astfel, intr-o zi, fu surprins la poarta, in timp ce incerca sa scoata afara un balot de sarma speciala, Grigore Ciubotaru, din Vintileasa. Isi infasurase balotul in jurul corpului, pe sub haine, incercand sa treaca pe langa controlori sub infatisarea unui ins trupes, cu burta. Il descoperira intamplator. Trecuse deja de control si se indrepta spre poarta cand, neatent, se izbi  de bara de metal care marginea poteca spre iesire. Controlorul cu nr. 9, care tocmai atunci se intreba daca sanii muncitoarei din fata lui, uriasi, erau sau nu naturali, auzi  un zbarnait stins. Dintr-un salt, il ajunse din urma pe Grigore Ciubotaru si-l invita politicos sa se dezbrace. In acest timp, muncitoarea cu sanii uriasi, care nu erau altceva decat doua pungi de plastic pline cu bobine, iesi linistita pe poarta, tacanind pe tocurile cui.   Cand auzi vestea, inginerului-sef nu-i veni sa creada. Sarma speciala nu se putea indoi, era unul din principiile fundamentale invatate la scoala. Abia cand il chema pe Grigore Ciubotaru isi dadu seama ca acesta, cautand intr-una, de vreo doua luni, descoperise solutia de indoire a sarmei, ceea ce echivala sustinea, surescitat, inginerul, cu o revolutie in domeniu.