Implicarea oamenilor de cultura in politica este un subiect dezbatut de multa vreme, dar fara o solutionare convenabila tuturor. Desi Julien Benda atragea atentia inca din 1927 asupra "tradarii carturarilor", care valideaza prin prestigiul lor ideologii demente, intelectualul pare ca nu se poate abtine sa nu intre in arena politicii.
Carturarul roman pare a avea o inclinatie deosebita spre un loc in care a fost expulzat rapid de fiecare data de "bestii" mai bine adaptate pentru supravietuirea in acest mediu. Suspendarea lui Basescu i-a adus acestuia sprijinul declarat public al multor personalitati culturale care pana acum statusera linistite in "turnul de fildes".
Probabil ca nu a mai existat o asemenea mobilizare a carturarilor romani din 1990 incoace. Cu mic, cu mare au coborat in arena sa se bata cu "oligarhii", inarmati cu pene de scris, stilouri si alte ustensile, desi acestea nu i-au ajutat cu nimic in fata batelor si a lampaselor mineresti dirijate de strategul Iliescu, acest Cezar al armatei din Valea Jiului.
Partizanii coborarii in agora cred ca, in pofida violentei cu care este intampinat deseori, mesajul intelectualitatii schimba lucrurile pe termen lung.
Am dubii mari in privinta afirmatiei. De exemplu, sa luam "Apelul catre lichele" al lui Liiceanu. Astazi e la fel de actual ca si in 1990, semn tocmai al esecului acestui demers.
In pofida dezamagirilor succesive, Liiceanu se implica din nou. Pentru asta, s-a trezit cu numele murdarit de un intelectual ratat in complicitate cu niste ziaristi care au idee aproximativa despre ce inseamna deontologie profesionala.
Beneficiarul zaverei intelectualilor impotriva Hrebenciucilor si Nicolicilor este Traian Basescu, cel care a provocat plecarea de la Cotroceni a lui Andrei Plesu si a Renatei Weber. In ciuda stilului sau marinaresc de a fi, Basescu stie sa castige bunavointa oamenilor subtiri cand vrea asta. Presedintele suspendat are nevoie de toate voturile pe care le poate strange si stie ca sustinerea lui Liiceanu, Plesu, Mihaies s.c.l. poate conduce la o mobilizare a intelectualilor in favoarea sa.
Pe de alta parte, Basescu stie foarte bine pana unde se poate intinde influenta acestora. Sa fim sinceri, pentru un muncitor, Patapievici are carisma unei dureri violente de dinti. Dar nu-i nimic, pentru mase s-au inventat mitingurile.
Problema pentru intelectuali este ca niciodata nu vor fi multumiti de deznodamant. Chiar si atunci cand politicianul care a beneficiat de ajutorul lor a castigat lupta, acesta nu uita ca alegerile se castiga flatand masele, nu intelectualii.
In consecinta, acestia vor constata ca iar au fost trasi pe sfoara intr-un fel sau altul si se vor retrage imbufnati in turnul de fildes. Dar, de obicei, profesionistii politicii castiga.
Asta nu impiedica intelectualitatea sa cada in cursa iar si iar, deoarece fiecare carturar viseaza sa devina un Emile Zola, care printr-un simplu articol sa puna cu botul pe labe pe profesionistii politicii.
Exista si un caz particular al implicarii in politica a intelectualului. Acela care alege sa respecte regulile jocului politic impunandu-se ca politician, nu ca intelectual.
Avem cazul lui Adrian Cioroianu, care a pastrat o delimitare clara intre cariera sa academica si cea politica. Asta pentru ca stie ca patalamaua de istoric, filosof sau literat nu conteaza nici cat o ceapa degerata intr-o lume cu reguli extrem de dure, in care negocierile subterane si o minima doza de demagogie sunt mult mai eficiente decat subtile consideratiuni despre modul in care ar trebui sa arate a€ścetateaa€ť ideala.
Oricat de juste ar fi acestea, intelectualul nu se dezbara de meteahna ca adevarurile dovedite rational si sistematic se impun de la sine in mintea publicului. De parca electoratul s-ar comporta rational prin natura sa.
Apoi intelectualii pun mai multa patima in episoadele lor de cadere in politica decat pun oamenii de rand, iar orice esec este nu numai unul al colectivitatii, este in primul rand o catastrofa personala.