... Aceasta nenorocita intrebare, formulata cu o voce in care tremura lacrimile resemnarii angoasate, s-a instalat de 17 ani in centrul asa-ziselor dezbateri politice romanesti. Si face ravagii. Pentru ca ea nu inseamna decat abandonarea acceptata a incercarii de a gasi alte solutii, pentru ca, in cele din urma, ea subintelege situatia cea mai nedemocratica in care se poate gasi o tara: aceea de a nu avea niciodata alternative. Oare despre Ceausescu nu se spunea, indirect, acelasi lucru? "El e singurul care ne poate apara de rusi, chiar daca pretul pe care il platim e foarte ridicat." Daca nu el, cine altul ar fi putut sa asigure tarii aceasta protectie - cu toate ca se stia cat de iluzorie era ea?! Intre altele, Dl Traian Basescu tot de rusi ne apara azi, cu vigilenta si indarjire. Nu ni s-a explicat inca nici care-i sunt armele, nici ce strategie foloseste - pasa-mi-te capacitatea noastra de intelegere nu e destul de dezvoltata -, dar e musai sa credem ca asa stau lucrurile.
Dincolo de aceasta paralela, intamplatoare sau nu, sensul intrebarii fatidice e grav pentru ca dezvaluie lipsa de substanta a lumii politice romanesti. Dupa 1990, intre scandaluri si rupturi, partidele s-au dezvoltat haotic, fara coerenta, fara programe si, in special, fara oameni. Sau, mai bine spus, nu cu acei oameni de care ar fi avut neaparata nevoie. In Romania exista, fara indoiala, mai ales in foarte tanara generatie, destule talente politice potentiale, dar partidele, prea des transformate in retele de intrigi si centre de afaceri, au jucat de la inceput un rol repulsiv. Mai mult: conducerile partidelor n-au stiut sau n-au vrut sa defineasca o veritabila politica de cadre, n-au stiut sau n-au vrut sa atraga figuri noi pe scena publica a tarii. Astfel, partidele au ramas doar niste constructii imobile, inchistate in ele insele, iar masei electorale i s-a restrins in mod dramatic posibilitatea vitala de a face reale alegeri.
Solutia, deci, nu este aceea - extrema - de a limita prin lege numarul mandatelor, ci de a improspata mereu corpul politic al tarii, oferindu-se alegatorilor facultatea de a opera o selectie naturala. Numai in acest fel ar putea fi lasata in urma intrebarea "daca nu el, cine?", pe care o insoteste, inevitabil, constatarea fatalista "altul mai bun nu avem". Si numai in acest fel ar izbuti electoratul roman sa scape din cusca in care, de 17 ani, se invarte-n cercul vicios al optiunii "intre doua rele". Daca in lumea noastra politica varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, Dl Basescu n-ar fi devenit niciodata presedinte, iar azi adeptii sai n-ar mai putea sa santajeze o tara intreaga cu incercarea de a-i demonstra unicitatea binefacatoare. Asurzit de vocile care, imprejurul lui, scandeaza obsesional acest neadevar, Dl Basescu a sfarsit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenanta, fireste, daca-i cercetam bilantul. Dar din care, la vremea cuvenita, se va iesi abil cu ajutorul altui slogan tocit: "A incercat, ar fi putut sa reuseasca, dar nu l-au lasat." Asadar, cine altul? Intr-o prima etapa, oricine si-ar arata capacitatea de a scoate tara din criza profunda in care a fost aruncata sub pretextul unei cruciade avortate. Apoi, fara intarziere, va trebui sa se pretinda partidelor sa-si deschida portile si sa-si revizuiasca - in sensul unei mai mari exigente - criteriile de selectie. Pentru ca politica romaneasca are nevoie de "altii". Nu doar mai multi, ci si mai buni.