Grijile noastre vin si din faptul ca stim prea multe. Â Daca am fi mai saraci cu duhul, a noastra ar fi imparatia cerurilor si nici pe pamant n-am duce-o rau. Iata, ma uit la televizor si aflu ca, din felul in care un popor considera lin
Grijile noastre vin si din faptul ca stim prea multe. Â Daca am fi mai saraci cu duhul, a noastra ar fi imparatia cerurilor si nici pe pamant n-am duce-o rau. Iata, ma uit la televizor si aflu ca, din felul in care un popor considera linia dreapta si unghiul drept, se poate sti pe ce treapta a civilizatiei a ajuns. Intr-un bordei nu gasesti linie dreapta si unghi drept. La un bloc cu zeci de etaje din otel, beton si sticla, controlul geometric tinde spre absolut. Pe un cetatean, crescut de mic intre canturi perfect drepte, suprafete perfect plane si unghiuri de fix nouazeci de grade, orice strambatura il face nefericit. Perfectionismul din el il tine intr-o continua suferinta, fiindca in jur, oricat de civilizata e tara, numarul oamenilor saraci cu duhul si consolati cu liniile rasucite ale vietii lor e mare. Â Ma uit asadar la emisiunea despre fascinatia geometriei urbane si, fara nici un motiv, gandul imi zboara spre insulele acelea din Pacific, unde e primavara tot timpul, iar bananele, pestii, scoicile, pasarile, porumbul, cerul, locuinta din bete si frunze si iubirea nu reclama discutii despre civilizatie si unghiuri drepte. Â Dintr-o alta emisiune pe teme medicale, aflu ca sunt pe cale sa fac sindromul orei exacte. Am aproape toate manifestarile individului apasat permanent de ideea ca intarzie la program, la intalnire, la gara si, in final, la propria-i inmormantare. Plecat candva fara nici o preparatie a evenimentului de la o ora la alta, la Ankara, mi-au trebuit cinci zile, ca sa nu mai simt dureros in plexul solar orarul activitatilor zilnice din tara. Datorita calendarului profesional, pot spune cu luni inainte, daca nu intervin intamplari nenorocite sau noroace neasteptate, ce voi face, pe ore si chiar pe minute, in cutare zi. Nu conteaza ca e 17 noiembrie ori 5 august. E destul sa stiu daca ziua pica martea sau vinerea. Acest calendar al meseriei induce in toata fiinta mea o serie de tensiuni "la intalnire" care, insumate, duc la ticneala. Ce altceva decat ticneala e grija discreta, dar persistenta, ca pestre opt luni, intr-o seara de vineri, 28 septembrie, la ora 22:45 trebuie sa fiu musai in cutare loc, imbracat intr-un anume fel si neaparat in forma? Â Cu tot acest bagaj de orasean, bolnav de regulile jocului urban, ma uitam intr-o zi la un zugrav care vopsea peretele din spatele unui bloc murdarit de grafitti. Il priveam cum lucra fara nici unul din complexele, pe care ar fi trebuit sa i le produca planeitatea peretului si cuadratura usilor. Omul se gasea intr-un moment de avant artistic in care ar fi varuit tot ce-i iesea in cale. La ce te uiti, bre?, m-a intrebat zugravul. Ma uit, i-am zis, ca usa are patru muchii drepte, iar dungile pe care i le tragi matale de jur-imprejur nu-i nici una dreapta. Mesterul a mai dat o gura de bere pe gat, s-a tras cativa pasi indarat, ca orice expert care are nevoie de distanta, ca sa aiba o opinie calificata, si masurandu-ma cu superioritate mi-a dat exact replica potrivita situatiei: "Pentru ce le trebuie la oamenii astia, ce le fac eu acilea e suficient de drepte!"
Despre autor:
