Multe priviri senine in ochii oamenilor din jur. Multa candoare si drag. Multe vise curate. Mai mult decat suficiente motivatii, spre a nu renunta la tot ce esti tu, dar... Prea multe lacrimi transfigurate de durere in lumi de liniste si securitate. Prea a ajuns suferinta singurul loc unde te simti in siguranta si asta numai pentru ca e singura realitate pe care o cunosti cu adevarat si pe care, tocmai de aceea, crezi ca o poti stapani. Ce pacat! Mult prea multe capcane pe drumul spre tine. Multe pacate pe lumea asta... Nu stiu daca sunt numai sapte sau cu mult mai multe. Poate ca cele sapte sunt pacatele capitale, pacate de moarte... Stiu insa cum se spune ca e mare pacat, e pacat de Dumnezeu sa fii daruit la nastere cu un har, cu un talent, iar tu sa nu incerci sa faci totul pentru a te ridica la inaltimea misiunii pentru care se presupune ca ai fost "trimis" aici. Sigur ca poti gasi tot felul de scuze, tot felul de motive pentru ca sa nu, desi toate "semnele" iti arata drumul. Atat de mult ti-a dat peste gura viata pana acum si atat de nedrepte au fost flegmele luate peste ochi de la boarfa asta de viata, incat acum simti ca nimic nu are sens si rost sa mai lupti cu ea. Si totusi... ramane departe, tare bine ascuns undeva, un gand ce nu-ti da pace. Tu simti ca poti, si mai stii ca n-ai facut chiar totul, desi ce ai realizat tu pana acum, intr-un timp atat de scurt, e infinit mai mult decat ce a facut altcineva vreodata. Atat de departe ai ajuns cu mintea si cu sufletul, incat privesti in jur si... nimic, nimic. Cu cine sa stai de vorba? Cui sa-i spui despre lumea ta? Cine sa inteleaga?! Te-ar lua cu siguranta drept nebun si de aici incepe singuratatea, mai inghetata decat sufletul iadului... suficienta. Orgoliu, vanitatea asta... cum ne mistuie ele pe toti de toate cate am facut... Ce ne facem insa cu toate cate n-am facut, desi... Ce bine e, ce caldut e-n turma! Viata... Pentru unii, poate ca pentru prea multi dintre noi, viata altcuiva nu valoreaza mai mult de sapte centi. Cine cui da dreptul de a judeca si de a traduce viata altcuiva in valori atat de mici, dar atat de absolute? Sapte centi... chiar e atat de putin?! E posibil ca dupa transformare sa ramana multe cifre dupa virgule, pentru ca nimeni nu stie care e rata de schimb si la ce se raporteaza ea, la ce valori. Multe lucruri pot insemna acesti sapte centi pentru cel care alege sa-i daruiasca, mai ales daca acesta conditioneaza gestul acesta inca de la inceput cu o alegere constienta, pe care te lasa sa o faci numai tu cu tine. Poti alege cinstit sau poti minti, si atunci cei sapte centi nu mai reprezinta un dar, ci o datorie pe care o ai fata de tine in primul rand si mai apoi fata de cel care ti-a facut cadoul. Te-a lasat sa alegi si prin asta ti-a demonstrat ca nu esti singur si ca totul merita de fapt. Poate ca a insemnat cu mult mai mult, dar cui sa spui, cine sa inteleaga? Datoria... sapte centi. Pana si asta e un dar, pentru ca recunoasterea datoriei inseamna acceptarea faptului ca ai un trecut ce te compune acum, si ca trecutul asta e adevarat, fiind asumat de o alta viata, chiar daca viata aia nu valoreaza in ochii tai decat sapte centi. Stranii, pustii valori pe real! Pana una alta, viata e singura moneda forte si timpul ei se poate cuantifica in fiecare cent din cei sapte. Poate ca visele, eforturile devenirii sa se regaseasca dupa virgula data de cursul de schimb... Poate cine stie cate mai poti afla dupa o virgula?! Micut oras Bucurestiul asta! Il poti avea pe tot cu numai sapte centi in timp record, indiferent de distanta de la care il privesti la inceput. Totul e sa stii sa construiesti "contextual" si sa asiguri toate conditiile in care coincidenta se poate petrece "intamplator". Restul vine de la sine si e numai meritul celui care se "califica" pentru "norocul" asta. Numai tu si Doamne-Doamne stiti cat de scump a fost platit "norocul" asta. Nu e o reclama inselatoare, menita sa pacaleasca prostimea, ci o alta poveste din poveste... Sapte centi... E mult? E putin?