In decursul vremii, mai multi istorici, din varii motive, au negat o organizare superioara a crestinismului daco-roman, sustinand teza ca acest lucru s-ar fi intamplat mult mai tarziu, pe filiera slavo-bizantina. Si ca poporul nostru, la inceputurile sale, ar fi trait un crestinism primitiv, in care termenul de episcop nu ar fi fost cunoscut, deoarece in teritoriul sau nu ar fi existat asemenea ierarhi. Realitatea istorica este insa alta. Dovezile contrazic asemenea teorii. Astazi, vom prezenta cateva argumente, asa cum au fost ele detaliate de pr. Ion Ionescu intr-un studiu intitulat 'Etimologia cuvantului episcop>>, pe site-ul crestinortodox.ro.

Ideea ca crestinismul daco-roman a fost lipsit de o organizare ecleziastica superioara a fost lansata de C. Daicoviciu. La randul sau, H. Mihaescu sustinea si el ca numai „introducerea liturghiei slave a adus cu sine un sambure de ierarhie ecleziastica si oarecare diviziune teritoriala a administratiei bisericesti cu un personal statornic“. La randul sau, Al. Rosetti spunea si el ca elementele slave din terminologia noastra crestina „arata ca organizarea cultului s-a facut in pe rioada de dupa secolul al IX-lea“, iar  istoricul P.P. Panaitescu mentiona, nici mai mult nici mai putin: „Cuvantul 'episcopus>> n-a dat un derivat in limba romana, pentru ca, in general, poporul nostru a trait un crestinism primitiv, fara episcopat, intr-o tara unde nu erau orase si deci nu puteau fi episcopi“.

Cuvåntul 'episcop>>, un neologism de influenta bizantino-fanariota
Greu de imaginat pe ce s-au bazat acesti istorici cand au sustinut asemenea idei, de vreme ce numai in Dobrogea, fosta provincie romana Scythia Minor, au fost descoperite peste 33 de bazilici din secolele IV-VII, foarte dezvoltate, care rivalizeaza cu cele mai cunoscute din imperiul roman. Printre ultimile descoperiri se numara si complexul monahal de la Slava Rusa, unicat in Europa, care dateaza din secolele IV-V, si care a fost distrus, in mare parte, cu buldozerele, in aceasta primavara, de catre reprezentantii unei firme franceze.

Pe langa acest argument de ordin arheologic, pr. Ion Ionescu aduce si un argument de ordin lingvistic: cuvantul latin „episcopus“, din grecescul „episkopos“, care inseamna „supraveghetor“, „administrator“, a dat in limba romana doua derivate : „piscup“ si „piscupie“. Mai mult, cele doua cuvinte nu au ajuns la noi pe filiera slavilor de la miazazi, cum se sustine, ci ele sunt anterioare influentei slave asupra limbii romane, intalnindu-se in onomastica si in toponimie : Piscupesti, Piscupescu, Piscupeasca etc.

Acesti termeni sunt intalniti pana in secolul al XVIII-lea, termenul de „episcop“ fiind un neologism intrat in limba romana ca influenta bizantino-fanariota, dupa Constantin Brancoveanu, nicidecum din slava bisericeasca, cum s-a sustinut.

Arhiepiscopul Ghelasie de la Råmeti, un ierarh autentic