Cu mult timp inainte, i-am vazut chipul la televizor. N-are importanta cum il cheama, ceea ce conteaza e ca a fost securist si ca, la talk-show-ul cu pricina, se arata mindru de asta si se grozavea nespus cu patriotismul lui si al fostilor lui colegi. Da, daduse de pamint cu tradatorii, dar asta ca sa-i invete minte, nu pentru ca avea ceva personal cu ei. Asta n-au inteles cei care condamna acum „asa-zisa politie politica". Intr-o zi l-am vazut pe acel om plimbindu-se linistit pe strada, cu un catel in lesa. Se oprea calm ori de cite ori ciinele adulmeca o roata de masina parcata pe trotuar sau stilpul vreunui indicator rutier. Nimic din atitudinea lui nu trada vreo urma de neliniste. Era proaspat barbierit si mirosea a after shave dulceag. Avea pe cap o palarie bine intretinuta, genul acela de accesoriu pe care orice activist comunist il folosea ca pe un insemn al apartenentei la aparat. Purta un sacou gri, cu revere inguste si cravata verde inchis. Pantofii negri, lustruiti regulamentar, ii straluceau in picioare. Am simtit nevoia sa ma apropii de el si sa-l injur. Sau macar sa-i trag un sut ciinelui ala nenorocit, hranit cu crantanele stropite cu sudoarea si singele disidentilor anticomunisti. Minute in sir l-am hacuit in imaginatie, dar mi-a fost rusine sa ma apropii. Cu greu, l-am intrebat cit e ceasul. A zimbit amabil si mi-a raspuns. Am biiguit un „Multumesc" si am plecat.