Ne plingem de nebunia din Bucuresti si privim totul ca pe o fatalitate. Gresit.

Praf, trafic infernal, cozi lungi de masini stind la stop sau inaintind cu viteza melcului, intersectii blocate, masini parcate pe trotuar, spre exasperarea pietonilor, sau pe carosabil, sa ingreuneze si mai mult traficul, ingramadeala, claxoane, nervi, injuraturi - iata poza cotidiana a vietii de pe strazile Capitalei. Ne-am obisnuit cu ea si am ajuns s-o acceptam, ca pe un dat al destinului. Asta e, nu avem ce face! - ne spunem ridicind din umeri. Sint prea multe masini pentru strazile pe care le avem, prea putine spatii de parcare, prea proasta infrastructura. Capitala insasi e pusa pe un loc nefericit, intr-o zona de cimpie nisipoasa, stabilita aici de turci pentru a ne putea controla mai usor. Sintem, prin urmare, de fiecare data cind asudam in trafic si ne umplem de nervi, victime ale istoriei si ale destinului nefast al natiei. Nu noi sintem de vina pentru situatia in care ne aflam, ci - ca intotdeauna - altii.

Asa sa fie, oare? Tine de soarta implacabila faptul ca, de exemplu, atunci cind vad ca nu se poate trece, exista destui soferi care intra in intersectie si o blocheaza? Ca unii se opresc unde le vine, pe carosabil, si, daca pun avariile, cred ca au rezolvat totul? Ca, daca nu ai plecat de la stop exact in secunda in care se face verde, auzi claxoane disperate din spate? Ca unii conduc ca nebunii si-ti taie fata fara nici o remuscare? Ca, in nebunia generala, se gasesc intotdeauna unii mai cu mot? Sau ca, atunci cind esti pieton si mergi pe trotuar, te trezesti ca dau unii grabiti peste tine, de parca ai fi invizibil? Ca, tragind linie si adunind, nimanui nu-i pasa de celalalt in orasul asta?

In tarile civilizate ale Europei am vazut cum si acolo se intimpla ca oamenii sa se stearga unii de altii, din greseala, cind merg pe trotuar. Aici, urmarea fireasca a unei asemenea intimplari sint privirile ostile si injuraturile. Acolo, oamenii isi zimbesc unii altora. (Pare incredibil, nu?). In aceste mici gesturi sta diferenta dintre „noi" si „ei". Iar distanta e ca de la cer la pamint.

Pina la urma, problema nu e cu Bucurestiul, cu istoria nedreapta sau cu destinul, ci cu noi insine, capitalul uman al Capitalei. Nimeni altcineva nu e vinovat pentru mitocania noastra.