Inclusiv despre biografia lui, rau comentata, mistificata, calomniata nu de putine ori in "obsedantul deceniu" si chiar mai tarziu de catre ideologii epocii. Incidentul provocat de acordarea Premiului "Goncourt", in 1960, este edificator. Printre cei care au participat la aceasta companie s-ar fi aflat si Mihail Ralea, cel putin asa sustine Virgil Ierunca intr-o confesiune. Ralea ar fi fost trimis la Paris cu dosarul plin de documente false care sa dovedeasca faptul ca laureatul Premiului Goncourt a fost un ideolog nazist, vinovat de mari atrocitati. Intoxicatia a prins si ce a urmat se cunoaste. Autorul se apara acum (adica la inceputul anilor '90) aratand ca a colaborat, intr-adevar, la revistele de dreapta ("Gandirea", in primul rand), dar ca n-a imbratisat niciodata ideile extremei drepte. Dovada faptul ca, in 1940, cand legionarii au venit la putere, a fost scos din diplomatie. Oricum, dosarul acestui scriitor trebuie redeschis si citit cu atentie, in spiritul adevarului. Sper s-o poata face intr-o zi un tanar doctorand, curios si silitor, eliberat de spiritul maniheismului care a functionat la noi timp de o jumatate de secol. Istoria este mai complicata decat o vad ideologii reductionisti (acesti fanatici corupti, cum le zice cineva), iar destinul creatorului scapa mai totdeauna previziunilor noastre. Orice biografie, spune Ortega Y. Gasset (citat deseori de G. Calinescu), este secreta si numai intuitia fina si norocul ne pot ajuta sa prindem o nuanta din acest mister existential. Sigur este, de pilda, ca Vintila Horia este un spirit care vrea sa impace stiinta cu religia. In "Autobiografia spirituala" din 1991 incearca sa explice aceasta alianta pe care rationalistii "outrance" o resping categoric. Orice dezbatere ontologica, zice el, suporta "socul permanent al sacrului". Religia, ca si stiinta, este o tehnica a cunoasterii si orice gandire prospectiva are nevoie de dimensiunea gandirii simbolice. Numai impreuna pot afla o iesire din criza in care se afla omul post-modern. Vintila Horia crede in aceasta alianta si, pentru a-si verifica teoria, se adreseaza oamenilor importanti din epoca sa, de la filosoful catolic Gabriel Marcel, la fizicianul Heisenberg si scriitorul Ernst Jünger. A iesit o carte despre "centrele contemporane ale pamantului" si, din fragmentele pe care le-am putut urmari, deduc ca mai toti, daca nu chiar toti cei chestionati, nu resping in ecuatia cunoasterii dimensiunea religioasa. Intrebat ce legaturi are cu Dumnezeu, Heisenberg i-ar fi raspuns: "mult mai bune decat cu oamenii". Dupa ce cerceteaza pe fizicieni, teologi, filosofi, poeti, Vintila Horia ajunge la concluzia ca "nu exista libertate in afara credintei" si, "daca nu crezi in Dumnezeu, nu crezi in om"...
Politiceste, autorul romanului "Dumnezeu s-a nascut in exil" se declara un om de dreptate, dar explicatia pe care o da acestei optiuni este foarte curioasa. Sunt de dreapta, zice el, pentru ca nu sunt de stanga, iar a fi de dreapta inseamna "a apara o atitudine de adeziune permanenta la real", iar a fi de stanga e "a fi dincolo, impotriva realului, in pura utopie". Si mai departe: a fi de dreapta inseamna a crede in Dumnezeu, a fi patriot, a crede in civilizatie, a fi de partea valorilor traditionale etc. Curios, spiritul de stanga respecta, azi, aceleasi valori, a iesit de mult din utopie si incearca sa puna in miscare realul. Care-i atunci diferenta, ce justifica aceasta judecata maniheista? Am impresia ca, in 1991, Vintila Horia, eliberat spiritual de determinismele, reductionismele ideologilor, continua, totusi, sa judece lumea politica in functie de ele...