Vine un moment in viata a doi oameni cind, orice ar face si orice ar spune, amindoi simt prea bine ca totul este prea tirziu. Orice cuvint doare, orice gest raneste si fiecare incercare de a indrepta situatia nu face decit s-o inrautateasca mai mult. Se creeaza un arc voltaic scurtcircuitindu-le judecata si intunecindu-le mintea si, de acum incolo, fiecare va urmari sa-l chinuie pe celalalt, umilindu-i orgoliul si otravindu-i linistea. Fiecare va trai satisfactia de a-l vedea pe celalalt suferind, fiecare va avea iluzia ca numai adversarul trebuie sa cedeze si, astfel, amindoi se vor razbuna unul pe altul pentru incapatinarea de a nu ceda. Vor ajunge sa-si invenineze atit de mult clipele incit, dupa ce ruptura va avea loc, vor trai cu nostalgia zilelor cind puteau sa-si rasuceasca cutitul in rana. Li se face dor de paroxismul acela de care nu avusesera parte decit in varianta urii, de tensiunea aceea pe care numai surescitarea miniei li-o putuse da. Si pe cit de mult savurasera odata spectacolul strivirii adversarului pe atit de aprig vor suferi acum din lipsa unei trairi de intensitatea celei din trecut.


Ceva asemanator am trait si eu.