Exista oameni care, dintr-un exces de luciditate, transforma propria viata intr-un laborator de stricta observanta. Cioran, un ammatomist, un chirurg al sufletului fara anestezie, practica vivisectia, oculo-scopia familiarului, a trairilor de zi cu zi, a nimicului bine structurat. Altfel spus, intretine cu lumea un rafinat comert analitic incizand in carnea vie a realitatii adevaruri cutremuratoare. Menit a te sustrage unei reflectii inaintate, natura discreta a familiarului te livreaza unei linisti suspecte.


Santinela discreta la portile neantului, Cioran e viu, e treaz acolo unde toata lumea doarme; unde nimeni nu vede amenintarea, el sesizeaza dezastrul. Circumambuland pe margini de abis, abisul insusi il priveste amfibologic pe Cioran. Asaltat de regrete - am mai mult decat talentul, am instinctul regretului - si napadit de tristeti, se abandoneaza singuratatilor proteice. Releele fiintei sale sunt orientate inconturnabil catre detaliul marunt al zilei, catre trairi insignifiante - lipsite de magnificenta, cuantificand mestesugit neantul in pasajul laconic, pa­truns de lirismul spiritului asaltat de nimic, de oboseala clipelor in care nimicul se petrece, in care noi ne suportam stoic micimea - Cum e posibil, cand ai sentimentul ca esti nimic, sa te incapatanezi sa fii ceva? Dialogul interior, dialogul pe seama tabietului, a disparatelor imagini, a nevoilor insuficient motivate, a contextului si conjuncturii, a lecturilor reluate, a amintirilor nereusit estompate - nostalgia balsam si otrava a zilelor mele, sedimenteaza rand cu/pe rand trairi apocaliptice. Persuasiunea fragmentului vine din obsesia reluarii temei. Unicul sau fel de a se salva ramane fresca cotidianitatii respirabile, a plictisului trait cu staif si dichisit. Ca orice spovedanie, si scrisul are efect terapeutic, fiindca formulata, orice explicatie avuta cu sine devine ca intensitate - degradata. Tema, intotdeauna fireasca, inspirata din proximitati atent studiate, dar mai ales din oboseala de lume, capata alura unui ghid practic impotriva distopiei idilice. Solitudinea, perceputa ca voluptate, intruchipeaza mediul in care, infiorat de dezastru, esti extras imponderal din campul statisticii, esti promovat drept singurul traind diferenta categorica a individuatiei in chip ontologic. Stigmatul lui a fi lucid e un remediu impotriva neajunsului de a te fi nascut, dar si mangaierea ca celalalt, oricine ar fi el - doarme.