Mi-e dor de Dumnezeu. In acest moment regret ca nu sunt femeie, sa pot ofta cu o voce sfarsita: Doamne, mor de dorul Tau! Auzindu-ma cat de senin comit aceasta enormitate, sunt aproape sigur ca putini se vor afla sa ma invidieze. Probabil ca, mai degraba, unora li se va reconfirma ca au de-a face cu un excentric, poate chiar cu un tacanit ce-si tavaleste intimitatile mistice prin pagini de reviste. Ca sa fiu tandru cu toata lumea, voi spune ca ma defineste natural o indiferenta generoasa, democratic adresata nazarnicilor de ocazie ca si aristarhilor inacriti de-atata eruditie. Din borcanele lor academice, unde poposesc asortati in vederea posteritatii, n-au decat sa creada ca practic necuviinte sau ca ma dau in stamba cu confesiuni derutante. Nu cred nici macar ca ceea ce fac aici ar fi o confesiune, cat, mai curand, asertiunea pe care imi voi intemeia o schita filosofica.


Iata cum. Sa selectam aceste doua obiective ale preocuparii filosofice. Primul, insasi definitia greaca a filosofiei, iubire de intelepciune. De aici sa retinem tipul de comportament, iar nu scopul. Iubirea de... , adica preocupare constanta pentru ceva pe care nu-l detii, nu-l intelegi si pentru care nu ai garantii ca-l vei dobandi vreodata. Deopotriva efuziune si abandon, tot pe atat risc pe cat disciplina, iubirea te invecineaza cu ceva de neavut. Tocmai caracterul non-posesiv al scopului schimba ceea ce trebuie in natura indragostitului, in asa fel incat, neobtinand ceea ce doreste, devine mai bun in sine, mai apt sa-si inteleaga limitele si sa asume un rost nelimitat in stramtoarea lor. Insuficient determinat ca intelept, iubitorul planeaza totusi in sfera unui sens august, care-l salveaza de la promiscuitatea coabitarii cu contingentele imediate. Cel de-al doilea obiectiv imi pare a fi infierarea atributului infinitatii lui Dumnezeu din prezenta ideii in intelectul uman, asa cum vrea sa ne convinga Descartes in Meditatiile metafizice. Deoarece fiecare idee prezenta in intelect trebuie sa aiba o cauza ce-a dus la formarea ei, si unele cauze pot fi constituite de lucrurile exterioare, ideea e corespondentul noetic al acelor lucruri. Insa pentru ideea infinitatii nu avem un lucru exterior, din a carui percepere sa se nazareasca sensul acesteia. De vreme ce ea exista totusi, trebuie sa existe si „obiectul" care o legitimeaza in calitatea ei de continut noetic si ii ofera cauzalitate. Acesta e chiar infinitul divin, pus ca amprenta originara in momentul crearii sufletelor.