Proza generatiei '70 a incercat si a reusit in parte, sa scape de complexe, fata de "stralucita perioada intrebelica" (dupa cum afirma scriitorul Mihai Sin) . Prin autorii ei reprezentativi, a mai reusit sa se delimiteze de formule hibride, sa construiasca personaje si situatii deseori memorabile, sa sfideze pulsiunile inchizitoriale ale cenzurii asumandu-si riscuri, si, mai ales, sa readuca in discutie prin scriituri cursive, inteligente , curajoase, moralitatea, constiinta auctoriala si ideea de opera literara.
Mihai Sin, din 1996, cand ai publicat volumul al II-lea al romanului tau "Quo vadis, Domine?", ai tacut editorial. Din ce motive?
Motivele sunt mai multe, destul de incalcite, si ar iesi o poveste lunga si urata. Incerc sa-ti raspund "telegrafic": vol. I din "Quo vadis, Domine?" a aparut la "Humanitas", in 1993. I-am dus manuscrisul lui Gabriel Liiceanu (pe care l-am cunoscut doar cu acea ocazie) cu toata increderea, dar la putina vreme, cand romanul se vindea "ca painea calda", editorul "s-a intors" si aveam sa cunosc situatii incredibile. Pretextand ca nu se vinde, Liiceanu a refuzat sa publice si volumul al II-lea, asa ca am fost nevoit, dupa esuate tentative pe la cateva edituri mai "procopsite", sa-l public la o editura mica, abia infiintata. Au urmat atacuri murdare la adresa primului volum, cu "foc incrucisat", reactiile mele polemice fiind anihilate cantitativ si "tehnic", iar interpretarile "critice" au fost dintre cele mai bizare si mai stupide. "Tacerea" mea a fost determinata si de alte motive, fiindca "exilul", fie el si unul interior, de obicei nu ti-l alegi, ci iti este impus. Totusi, in 2003 am reusit sa public un eseu, "Marea miza", la mica editura a Universitatii la care lucrez. Aceasta carte a aparut in impresionantul tiraj de 100 de exemplare, fiindca doar pentru atatea a ajuns suma cu care am fost sponsorizat. Sper insa, nu chiar fara temei, sa public si o a doua editie.
Impreuna cu Romulus Guga si Dan Culcer, ai fost unul dintre fondatorii revistei "Vatra" (1971) din Targu-Mures. De ceva timp te-ai despartit de aceasta revista...
Am fost in redactia "Vetrei" timp de 19 ani. In '90 am plecat din redactie, iar din '94 am incetat orice colaborare, si asa va ramane. Chiar daca in momentul Revolutiei (caci revolutie a fost, am acum destule argumente, desi o vreme am ezitat si eu intre diversi termeni), nu eram un naiv, ca multi altii nu banuiam cat de amestecata, de pestrita, era societatea romaneasca, si nici ce cantitati imense de rau dospit zaceau in ea.
Ai debutat in proza in forta, cu romanul ,,Bate si ti se va deschide" (1978), pentru care ai luat premiul Uniunii Scriitorilor, a urmat ,,Schimbarea la fata" (1985), de asemenea premiat, te-ai bucurat de elogiile criticii. Cum ti-ai facut loc in proza anilor '70?
Adevarul e ca mi-am facut un loc al meu cu greu, n-am fost niciodata un scriitor acceptat "oficial", si cu fiecare carte am avut probleme, unele destul de grave, cum s-a intamplat cu "Schimbarea la fata". Cred ca in anii saptezeci incepuse sa se scrie o proza si o poezie, in general lipsite de complexe, mai ales fata de stralucita perioada interbelica. Dar tot atunci au aparut tendinte mimetice suparatoare, care, in timp, au cautat sa-si construiasca si o "armatura" teoretica, fara sa mai aiba macar o vaga legatura cu vechiul "sincronism".
Esti un cititor punctual al prozei momentului?
Recunosc ca nu sunt un cititor fervent al prozei din aceasta perioada. Doar din cand in cand, neprogramatic, mai iau "pulsul", sa vad ce se mai intampla. Cred ca intre timp, "imitatia" a inceput sa fie considerata o virtute, o dovada de "maiestrie" tehnica, ceea ce, in opinia mea e similar cu o catastrofa intr-o cultura si literatura care-si respecta numele si renumele. Intamplator sau nu, am scris despre degradarea limbii si a limbajului inca din "epoca" comunista. "Fenomenul" nu e nou, dar astazi pare cu totul scapat de sub control, ca atatea altele.
Care este in opinia ta adevarata proza a acestor ani?
Proza adevarata a acestei perioade, in unele cazuri cu accente de mare literatura, o reprezinta in primul rand memorialistica publicata de fosti detinuti politici, cativa dintre ei fiind si scriitori cu un talent puternic. Din pacate, printr-o complicitate ale carei surse nu sunt dificil de descifrat, stratul gros de derizoriu, mistocareala si un jegos defetism "romanesc" a maculat aproape tot, a sufocat si sufoca energii nationale, coboara tot ceea ce ar fi trebuit sa inalte.
Ii gasesti numai defecte tinerei democratii romanesti?
Cred doar in ceea ce ar trebui sa fie democratia romaneasca si pe care ar trebui sa ne simtim datori sa o imbunatatim zi de zi, daca vrem sa mai existam ca popor, ca natiune, ca stat. Insa o asa-numita "democratie" a fost folosita in toata aceasta "tranzitie" (ce termen smecheresc, ce inventie "geniala" pentru a justifica tot ce n-ar fi trebuit justificat nici o clipa, ticalosii si jafuri de-a valma), in principal impotriva intereselor majoritatii romanesti, impotriva a ceea ce stim sau doar simtim uneori ca ar fi vital pentru noi. Defectele acestei democratii nu tin atat de "implementari" (iarasi, ce cuvant, Doamne, ce usor a prins si cat de abuziv e folosit!) mai mult sau mai putin gresite, de lipsa noastra de "civilizatie" ("defetistii" nostri, cat ne-au mai acuzat in toti acesti ani...), ci de evidenta lor tendentiozitate, de aroganta si marlania "rafinata" cu care ne trateaza multi veniti din spatii ce ne-au obligat sa acceptam si sa "implementam" comunismul.
Asadar, ii plangi de mila democratiei? Ce multumiri ai, totusi?
Ne-am plans de mila de atatea ori, pentru lucruri importante si mai putin importante, am fost maniosi, exasperati, neputinciosi, resemnati, tristi, insingurati, "goliti" de sentimente adevarate si parca de viitor, am folosit cuvinte extrem de dure, pana la limita suportabilitatii, la adresa clasei politice si a guvernantilor, am exclamat de atatea ori "asa nu se mai poate" si totusi auzim zi de zi uruitul implacabil al "masinariei" urnita din loc. Nu stiu cum se intampla, dar cei ce vrem sa facem ceva pentru aceasta tara, pe care o iubim aproape cu disperare, chiar daca primim destule copite, dam tot timpul senzatia ca suntem putini, izolati, coplesiti de altii si incapabili sa ne adunam si sa vedem ce mai vrem, nici macar din intamplare. Una din putinele multumiri pe care le am, e ca am reusit sa nu ma las cuprins de lehamite, din acest punct de vedere i-am invins pe "defetisti".
Ai cumva gata un roman "secret"?
Lucrez de mai multa vreme la un roman sau la o nuvela mai ampla, voi vedea ce va fi, despre emigratie, in care incerc sa vin cu o alta viziune asupra acestui fenomen privit de cele mai multe ori vinovat - unilateral.
Ce-ti ofera viata universitara?
Multumesc lui Dumnezeu, viata universitara imi ofera in primul rand posibilitatea de a-mi castiga existenta. Am muncit mult pentru aceasta cariera universitara si pot spune ca am o buna comunicare cu studentii mei, unii fiind foarte dotati.
Ai putea da verdicte in ce priveste literatura? Vanitatile culturale au atins-o implacabil?
Doamne fereste de verdicte... Mi-am spus parerea despre literatura ultimelor decenii in "Marea miza". Cred intr-un destin superior al literaturii romane, in care mari teme ale noastre sa devina teme "europene" si, de ce nu, "universale". N-am nici o indoiala ca vanitatile au invadat-o. Vanitatile, eliberate de "dictatura", fac de multa vreme ravagii in Romania. Cultura si literatura se "birocratizeaza" excesiv, devin doar un fel de pretext pentru statistici care sa fie transmise undeva, la Bruxelles sau aiurea, in timp ce o ierarhie a valorilor cat de cat normala a fost bulversata, iar criteriile, reperele, conceptul de "mare arta" par sa se fi pierdut prin "ganguri" subculturale si subartistice.
Cum este lumea politica? Pestrita, confuza?
Lumea politica este pestrita si totusi uimitor de omogena in felul in care nu ne reprezinta pe noi, cei ce-i votam, electoratul de care se face atata caz pentru ca e parte in jocul de-a democratia. Culisele politicianismului romanesc, si nu numai, sunt mult mai incalcite, majoritatea politicienilor par sa fi aterizat in politica din neant, dar lucrurile nu stau chiar asa. Uneori gasim lucruri esentiale unde te-ai astepta mai putin. Am citit, de pilda, un astfel de articol care, din punctul meu de vedere, e mai "esential" decat sute de alte articole citite, tocmai in "Gazeta Sporturilor", si e intitulat "Depravarea ca progres social", semnat de Vladimir Moraru.
Cum ai trai daca ai fi un scriitor cu foarte multi bani?
Probabil as calatori mult, ba chiar as dedica mai mult timp scrisului. si in mod sigur as cheltui banii cu totul altfel decat vad, citesc, aud ca o fac astazi cei ce intr-adevar au foarte multi bani. Dar sa le fie de bine!