TAcerea managerilor in toata povestea asta cu moartea fetei de la Ernst&Young, un singur lucru pare mai trist ca tacerea ei: tacerea sefilor. Tacerea companiei, care nu s-a putut aduna intr-atat incat sa arunce o privire pe coperta 4 a Manualului de Situatii de Criza, acolo unde sunt concentrate, pentru oamenii grabiti, regulile de baza. Iar prima suna cam asa: fii uman cand e vorba de pierderi umane!  In trei zile de scandal (scriu articolul vineri dimineata), firma n-a reusit decat sa arunce pe piata un pachet negru, mare si greu de obtuzitate. Un singur sef a declarat ca regreta tragedia umana, insa a regretat-o la telefon, sa nu cumva sa-l vada cineva ca sufera. Imi inchipui ca avocatii nu dau voie nimanui sa-si asume vreo responsabilitate, de teama unui eventual proces. Insa managerii companiei ar trebui sa le spuna ca procesul se desfasoara deja, iar sentinta se da, repetat si obsesiv, in mintea a zeci de mii de oameni care conteaza. Nu doar ca se da, dar se si executa imediat: reputatia firmei e pusa la zid si ciuruita cu mii de gloante, pe bloguri, in ziare, la coafor si la distribuitorul de apa. "Ai auzit, draga? A murit de oboseala, tragea la galere la auditorii aia!"  Nu zic ca firma va fi distrusa ca urmare a evenimentului. Ba chiar, daca permiteti sa descarc basculanta cu cinism aici in pagina, ar putea sa iasa intarita. In fond, clientii stiu acum sigur ca, pentru banii lor, primesc maximum de efort. Acum, vorbele din pliante si prezentari chiar au o corespondenta palpabila (chiar daca rece) in realitate. Dedicatie, eficienta, straduinta neobosita: toate sunt demonstrate si promovate, daca vreti, pe prima pagina a ziarelor, fara sa dai un ban! Nu poti sa cumperi astfel de publicitate!  Pe de alta parte, decesul la serviciu nu inseamna ca nimeni nu vrea serviciul acela. Peste 100 de doritori de slujbe s-au inscris pe site-ul E&Y, dupa ce firma a scos la concurs alte posturi. Toti convinsi ca pe ei n-o sa-i omoare succesul si subnutritia, pentru ca stiu o pizzerie care face livrare la birou si dupa unu noaptea. Sau, chiar daca ii omoara gloria contabila, macar intai s-o cunoasca, ce naiba!  Moartea Ralucai e o tragedie pentru familia ei. Insa tot ea a dus la o avalansa de confesiuni patetice ale romanilor care muncesc mult. Cautati pe bloguri si forumuri si veti descoperi o clasa de robi care isi scutura, dintr-o data cu nervozitate, lanturile de aur. E vorba despre baietii si fetele din Passat, care merg la serviciu in cladirile cu lifturi Otis, care isi poarta viata defalcata pe documente in genti Tumi si care se uita sa vada dac-ai trecut de Omega cand stau la masa cu tine. Toti astia populeaza acum web-ul, in orele libere care s-au dat cu forta de la serviciu, dupa moartea Ralucai. Acolo isi reevalueaza viata si miile de dolari pe luna. Si pun in balanta banii cu lucrurile pierdute din cauza lor. Brusc si trecator (sunt sigur) nu-si mai judeca viata in functie de cumparaturi, case, masini. Ci isi aduc aminte de carti, parcuri, copii. Ai lor.  Pare sa fie prima adiere de europenism pe piata muncii. Ei da, acea piata a muncii unde nu mai gasesti pe nimeni dupa ora 5 pe batranul continent, care s-a invatat sa sparga usa in cautarea miticei calitati a vietii...  Intre toate textele pe care le-am citit saptamana asta, cea mai frumoasa jelanie a managerului ostenit si pierdut e a lui Mihai Morar, pe Hotnews. Si se incheie cam asa: Am adormit tinand in poala singurul suflet din casa: MacBook-ul de 2.0 GHz. Mi-am luat MacBook ca sa nu-mi reprosez ca n-am deschis o carte de luni in sir. in fond, munca n-a omorat pe nimeni.
Amin!