Nimic nu depaseste stupiditatea de a socoti ca politica urmareste, in chip legitim, amplificarea binelui comun. Cine comite o asemenea eroare ajunge sa se certe cu sefii (daca sint corupti), sa se insingureze (daca pina si prietenii o iau pe sanatosul drum al compromisului) si sa se deprime (daca iluzia izolarii functioneaza).

Prostia se povesteste. E pentru ceilalti. Si totusi ceva, cindva, te poate include in poveste. Pe mine, de pilda, situatia Romaniei ma face sa ma simt prost. Prost, pentru ca nu m-a racolat Securitatea, desi, daca as fi acceptat asta, mi s-ar fi rezervat un rol de prim-plan in Aranjamentul Tranzitiei. Prost, pentru ca am preferat sa-mi sustin doctoratul la Sorbona, cind ar fi fost infinit mai simplu sa-mi cumpar o diploma la o facultate „particulara", tinuta de vreun fost politruc. Prost se cheama ca am fost cind, in loc sa-mi desfasor cariera intr-o tara straina, dar pe deplin respirabila, am facut ridicole accese de atasament fata de solul natal. Prost, pentru ca am respectat mereu legile, chiar daca le-am socotit strimbe. Pentru ca mi-am platit taxele si am ramas fidel superstitiei ca banii se cistiga prin munca onesta, in acord cu priceperea si daruirea de care esti capabil. Prost, pentru ca am crezut in forta civismului recuperat. Prost am fost, de asemenea, crezind ca Romania poate fi un stat independent, in care santajul politico-economic al fostului tiran sovietic se izbeste de platosa NATO si de interesele specifice Uniunii Europene. De prostie m-am facut vinovat si prin convingerea ca „fondul nostru ortodox" poate inspira un proiect de societate crestin-democrat, singurul capabil sa concilieze valorile libertatii cu imperativul solidaritatii.

Nu stiu de unde Dumnezeu atita prostie pe capul meu. In loc sa ma dau pe brazda, ca orice baiat destept, am cultivat mereu bunul-simt, atitudinea civilizata si ideea penibila ca patriotismul e orizontul firesc al fiecarui cetatean. Cazierul meu e incarcat. Ma fac vinovat de faptul ca nu am publicat nici un rind in care sa nu cred. Dar si de crima celui care se preocupa de chestii aberante, precum „destinul comunitatii", desi e atit de confortabil sa „te scoti" la nivel individual si sa te doara-n cot de imbecilii care n-o fac. Recunosc greseala de a miza pe onoare, pe credibilitate si pe cautarea adevarului despre revolutia confiscata, despre cotloanele comunismului si despre abjectia oculta, care duhneste public, fara ca sursa pestilentei sa poata fi astupata. E o nebunie sa te exprimi pe masura a ce gindesti, cind poti sa minti la comanda, s-o intorci frumos din condei si s-o duci foarte bine, pentru ca - nu-i asa ? - tara-i plina de amnezici, de conformisti si de apatici.

Nimic nu depaseste stupiditatea de a socoti ca politica urmareste, in chip legitim, amplificarea binelui comun. Cine comite o asemenea eroare ajunge sa se certe cu sefii (daca sint corupti), sa se insingureze (daca pina si prietenii o iau pe sanatosul drum al compromisului) si sa se deprime (daca iluzia izolarii functioneaza).

Dati-mi voie sa va dezamagesc pina la capat. V-am pacalit. Prostia mea - si prostia multor altora - e doar efectul podului propagandistic arcuit intre fostul si actualul regim politic din Romania. E suficient sa iesi „afara", intr-o democratie veritabila, ca sa constati ca nu esti chiar atit de prost. Ca poti avea drepturi efective. Ca poti gusta binefacerile luciditatii. Ca furtul intregii tale vieti nu e o fatalitate. O privire cu adevarat europeana te ajuta sa intelegi ca politica e ceea ce esti tu dispus sa accepti si ca mioritica ta resemnare se poate converti in furie. Furia de a gasi solutii si de a renunta la renuntare.

Cum ? Intelegind ca nu esti prost atunci cind ai chef sa denunti raul, asa cum te indeamna Hristos, care-ti porunceste sa-ti amputezi orice membru daca te paste riscul cangrenei. Respingind complicitatea prin pasivitate si hipnoza perversa a starii de fapt. Asa ca m-am hotarit sa evadez. Sa-mi sap tunelul catre o Romanie realmente europeana, unde infractorii - de orice marime - nu sint socotiti destepti, in vreme ce oamenii pur si simplu corecti sint luati peste picior, pentru ca nu stiu sa se descurce. Am luat decizia de a nu-i mai „menaja" pe cei care, planind hultanic peste cadavrul justitiei asasinate, vor sa impuna in aceasta tara o lege cu doua fete. Una, zimbareata, pentru interesul stabilit din Rasarit, si alta, teribil de aspra, pentru masa de fraieri care se cred in UE.

La final, ma amuza sa pun un pariu: acela ca, desi nu am citat in acest articol nici un nume propriu, mercenarii de serviciu vor detecta aici un manifest. Cum e posibila atita perspicacitate? E nu doar posibila, ci si necesara, intrucit distinctia pe care se va construi noua clasa politica a Romaniei europene nu-i va mai separa pe presupusii „prosti" de presupusii „destepti", ci pe cei de acum de cei care trebuie sa le ia locul. Uninominal.