Desi mi-e greu s-o recunosc, sufar cand e blamata Casa Scanteii. Buna sau rea, jumatate din viata aici mi-am trait-o si nu-s semne ca voi mai lucra si-n alt loc. Nu-s singurul care a fugit de Casa Scanteii, ca sa se intoarca in ea dupa un timp. Am
Desi mi-e greu s-o recunosc, sufar cand e blamata Casa Scanteii. Buna sau rea, jumatate din viata aici mi-am trait-o si nu-s semne ca voi mai lucra si-n alt loc. Nu-s singurul care a fugit de Casa Scanteii, ca sa se intoarca in ea dupa un timp. Am fugit de vreo trei ori, dar am revenit, renuntand in cele din urma la pareri. Acum stiu ca multe din parerile despre Casa Scanteii, pe care le-am crezut ale mele, imi fusesera induse de altii. De cei care, ca sa-si justifice niste neampliniri profesionale, invinovateau edificiul. E adevarat ca un colos precum Casa Scanteii a fost conceput ca sa timoreze, sa modifice constiintele, sa dezvolte in individ simtaminte speciale. Intr-un fel iti simti rostul in viata intr-o cocioaba de chirpici si in alt fel intr-un salon de la Mariotte. Blamand insa cladirea, cu toate inconvenientele ei arhitecturale si spirituale, ar insemna sa-mi neg ori sa-mi culpabilizez o jumatate din viata. Si asta doar fiindca niste oameni cu mari probleme de raportare la propriul trecut cred ca au dreptul sa-i judece pe altii. O snoaba dintr-un "grup de dialog social" a socotit ca, lucrand ea pe bani europeni intr-o cladire noua, din otel si termopane, are dreptul sa ma ia la intrebari de genul: "Nu-ti vine niciodata sa te rupi de Casa Scanteii aia a voastra?!". Zilele trecute, venind cu articolele la redactia Jurnalului National, in Casa Scanteii "aia a noastra", dar cum se vede treaba si a catorva sute de gazetari tineri, care n-au nici un motiv sa se razboiasca prosteste cu niste ziduri, l-am vazut prajindu-se la soare pe o banca din aleile ce duc la cladire pe un redactor pensionar al unei edituri desfiintate la "revolutie". L-am intrebat cu ce interese mai vine el la Casa Scanteii si mi-a raspuns ca vine doar ca sa vina. Simt din cand in cand nevoia sa bat drumul de acasa pana aici, a zis batranul domn. N-as spune c-am iubit drumul asta, totusi mi se face dor de el. Am lucrat patruzeci si cinci de ani in birourile Casei Scanteii. Unde altundeva sa ma duc? Dintotdeauna, la schimbarea regimurilor au fost demolate unele edificii cu functii simbolice. Unii au stiut sa faca mai bine ca altii balanta intre simbol si folosinta. Multe biserici crestine au devenit geamii, multe palate feudale sunt de secole primarii. N-am sentimente deosebite lucrand in Casa Scanteii, insa as suferi s-o vad in ruina sau dinamitata. M-ar mahni si mai tare comentariile prostesti ale unor radicali cu ocazia sacrilegiului. Vad chiar titlurile entuziast bovine din gazete: A murit un simbol al trecutului; Ne despartim de trecut razand; Comunismul si-a dat ultima suflare... Unii sunt mai destepti ca noi si fac din inchisori hoteluri de lux. Noi, intocmai hoardelor primitive, scuipam pe niste ziduri, desi din trecut ar fi trebuit sa invatam ca de aceea se ridica ziduri ce nu pot fi daramate decat cu dinamita, fiindca, trecand timpul, zidurile devin mai destepte ca oamenii.
Despre autor:
