MOTO: "Daca te tot schimbi si devii in fiecare zi altceva, ajungi sa nu mai fii nimic"
Virgil Gheorghiu  Romanii, disciplinati si caliti in campanii triumfatoare, navalira in Dacia in vuietul metalic al armurilor stralucitoare. Paseau in cadenta zgomotoasa, hotarati sa cucereasca o populatie cam lenoasa, dar viteaza, daca e sa-l credem pe grecul Herodot, desi, dupa "darul" troian, cine se mai increde in greci? O populatie binecuvantata de Dumnezeu cu bogatii ademenitoare, ce atatasera poftele nesatioase ale valurilor de cotropitori, succesive si barbare. Dacii, deloc obisnuiti cu organizarea militara, pierdura in cele din urma razboiul, in ciuda strasnicei rezistente, ceea ce-i uimi pe greu incercatii atacatori. Cel putin nu altfel relateaza cronicarii vremii despre ciocnirea daco-romana. Retras in munti cu un palc de osteni atinsi de noroc, Decebal, fara sa-si chibzuiasca gestul temerar, alese sa-si curme viata, astfel incat supravietuirea sa nu-i aduca umilinta robiei. Decat sclavia, mai bine moartea! Asa gandise atunci bravul erou si vestea se rostogoli naprasnic in hrubele dacilor scapati din incercuirea vrajmasa. Fiecare, si nu-ncapea vreo indoiala, l-ar fi sfidat pe dusman aidoma capeteniei lor fugare, luandu-si beregata nesovaielnic, iar mandria asta nemarginita ii cantarea, ii facea vrednici in ochii tulburi ai posteritatii. In linistea sangerie a diminetii, planul se suci, la sugestia sfetnicilor curtii pribege. Decebal se razgandi, infricosat de intunericul vesnic ce pandea dintre plaselele jungherului sortit sa-l jertfeasca. Isi striga oamenii si, cocotat pe o stanca plesuva, le spuse grav ca "viata nu este intotdeauna asa cum o planifici". Le zise, ros de indoieli si de temeri, ca nu se va sinucide, intrucat ii ajunsesera la urechi zvonuri alarmante, transmise din grota in grota prin bocanituri de implorare. Ce mai, tara era la ananghie sub bocancul legiunilor straine, grabite sa-i schimbe grabnic tocmelile! Razgandirea ii dezamagi pe multi si, curand, aureola ce invaluise ezoteric faptura decebalica pali, chiar daca prin luminisurile codrilor carpatici aghiotantii loiali strangeau cete de zdrentarosi, carora proscrisul le tinea, cu inflacarata disperare, cuvantari de imbarbatare. Intr-una din zile, tradat de cativa apropiati, Decebal fu inconjurat de romani inarmati pana-n dinti si cazu prizonier. Falnicia sa de odinioara se risipise, se coflesise, si-n locul ei ramasese un ghiuj pamantiu si haituit. Un barbat insingurat, izgonit din legenda ce-l insotise mereu, nu si-n clipa tragicei razgandiri. Ori poate ca tocmai aceasta razgandire ii implinea legenda! Aici, insa, cronicile tac, incapabile sa desluseasca taina. Noii stapani ai Daciei il ferecara intr-o cusca aurita si-l aratara multimilor de gura-casca adunate pe drumul ce ducea in capitala Imperiului, ca pe supremul trofeu la care ravnise Marele Imperator. Purtat dimpreuna cu capul de lup pe strazile Romei, intesate de betivani galagiosi si cocote sulemenite, Decebal deveni tinta batjocurii vulgului agresiv. Circul asta nesfarsit si oficial, indurat dindaratul gratiilor scumpe, ii micsorase trupul si-i uscase sufletul. Se stinse inainte de soroc, strivit de flegmele si excrementele ce-l petreceau pretutindeni, in trecerea prin captivitatea destinului razbunator si cinic.  Din fericire, Decebal nu s-a razgandit si intamplarea povestita de mine e pe jumatate fictiva. Jumatatea a mai urata, a mai trista si crapuloasa. Onoarea l-a indemnat sa se aseze de-a dreapta Tatalului la timp si de bunavoie, iar pe suicidul lui patriotic am tesut o intreaga istorie a neatarnarii, adesea falsificata. O istorie de invinsi, totusi reabilitata de pilda demnitatii originare. Curajoasa si exemplara. Decebal nu ne-a lasat o Razgandacie, ci o Dacie orgolioasa si darza, dispusa sa-si sacrifice intaiul razboinic pentru a-l feri de rusinea decaderii, a derizoriului.  La mii de ani distanta, Razgandescu si Razgandeanu (fratii vitregi ai secventei oranj), chemati sa carmuiasca tara vechilor daci liberi, au preferat razgandirea ca strategie de guvernare. Arta promisiunii amanate si-a angajamentelor incalcate. (Dizgratierea iliescista a mironului cozmic este si ea o variatiune a temei razgandirii romanesti, nu iese din tiparul epocii de repetate si paguboase ezitari postdecembriste.) In spatele acestei strategii pitice si dezonorante se destrabaleaza fachirii manipularii de partid si de stat, dresati sa asigure prostimea (de fapt, un miriapod amorf, ursit experimentelor politice) ca orice razgandire ascunde un interes national mai presus de vrerea suspendata a bietilor razgandaci. Candva, Napoleon isi povatuia semenii care-i statusera la picioare ca cel mai bun mijloc de a-ti respecta cuvantul e sa nu ti-l dai niciodata (il citez din memorie). La noi, la periferia rasariteana a Europei, cuvantul n-are valoare, e doar carausul harnic al minciunii, in toate formele ei toxice, si-ajung "cinci minute" ca sa-l iei inapoi. "Cinci minute" in care gloata navleaga aplauda si canta ca, deh, democratia scuza nerozia, o legalizeaza si-o multiplica! Iar nerozii voteaza, fiindca, uneori, Razgandacia se transforma in Republica Romferendum...