Suntem mici si neinsemnati

Prozatorul Constantin Stan a traversat nu de mult o teribila experienta, experienta ce-i poate ravasi unui scriitor existenta. Pe scurt, calculatorul, acest sagace-rapace-instrument revolutionar, indispensabil si trufas, intrat in constiintele noastre cu inteligenta, dar si cu multa ipocrizie tehnica, dandu-le pamantenilor senzatia de contact direct si mantuitor cu alte planete, a facut pierdute pentru totdeauna in adancurile lui, doua romane pe care Constantin Stan tocmai le rafistola in vederea publicarii. Din ele, memoria a mai putut recupera doar... cateva pagini.
O trauma pe care incearca s-o uite, intorcandu-se pentru o vreme la clasicul stilou si la pagina alba.
Constantin Stan, ai trecut nu demult printr-un moment devastator pentru un scriitor.
Ultimii doi ani au acumulat atatea intamplari devastatoare incat mi-e greu sa cred ca ele sunt doar rodul hazardului si sunt ravasitoare atat pentru mine ca om, cat si pentru mine ca scriitor. Iar faptul ca se repeta este de-a dreptul naucitor. Si mai naucitor este ca nu reusesc sa le inteleg. Primul fapt s-a petrecut la moartea lui Mircea Nedelciu: mi-a disparut, pur si simplu, din computer textul pe care il scrisesem despre el la rugamintea lui Viorel Sampetrean. Mult timp nu putusem sa scriu despre Mircea si nici sa-i vad suferinta nu putusem. Vorbeam cu el la telefon si glasul lui cu inflexiuni de jovialitate, blandete si umor ma iluziona ca totul e-n regula. Disparitia lui m-a afectat profund pentru ca pentru prima data grupul nostru de prieteni se intalnea cu tragicul in forma lui monstruoasa de concretete, de realitate de langa noi, ne dadea un semn clar ca suntem supusi vietii, dar mai ales mortii in orice clipa. Dupa un timp, Viorel m-a rugat sa scriu despre Mircea. Am terminat textul, i-am raspuns la telefon prietenului impacientat ca, totusi, intarziasem putin si revista trebuia trimisa la tipar si cand m-am intors la computer monitorul era alb. Am incercat sa gasesc textul, dar in fisiere mi-a aparut doar un titlu "Pierdut" si nici macar o virgula.
Intre timp, moartea a fost din nefericire cam ...harnica.
Da, si-a facut un obicei din a ne vizita. La inceputul lui februarie 2005 ne-a parasit si Ioan Flora. Un alt soc. Peste un an, in martie 2006, aproape fulgerator, s-a stins fratele meu. Cu Ilie eu am avut o relatie speciala. El a fost primul si cel mai constant sustinator al scrisului meu. Dar si al meu ca om. In privinta literaturii, era unul dintre cei mai buni cititori pe care i-am intalnit vreodata. Dupa "Gerda" m-a sunat si vreme de cateva minute a tacut in telefon. Era felul sau de a transmite ca l-ai pus pe ganduri si nu-si mai afla cuvintele. El si Horia Tabacu mi-au spus cele mai frumoase vorbe despre roman, amandoi cam in acelasi fel: "dupa cartea asta, nu ma mai pot raporta la tine ca la un frate/prieten, ci ca la un mare scriitor". Nu-i aratam niciodata la ce lucrez - nu arat nimanui pentru ca trebuie sa ma tin pe mine sub presiune! - dar ii vorbeam despre ce am de gand. Ambele romane la care scriam cu destula frenezie il entuziasmau. Mi-am intrerupt scrisul la ele inainte si dupa disparitia lui. La vreo luna, mai mult ca sa incerc sa-mi reiau obisnuintele, am deschis computerul si-am vrut sa le frunzaresc. Nici unul nu a mai fost de gasit. Ca si in cazul textului despre Mircea, nici macar memoria hardului nu inregistrase ca vreodata au existat texte numite "Strada Plantelor" si "Gde Buharest".
De curand a plecat si Gheorghe Craciun... Costi Stan, ai primit in ianuarie 2007 premiul Academiei Romane pentru romanul "Gerda". Aceasta carte are o istorie care merita sa fie cunoscuta.
Primele pagini din "Gerda" dateaza din 1981. Aveam pe atunci obisnuinta de a scrie cu stiloul, pe foi albe, datand fiecare pagina, de aceea si pot vorbi cu atata certitudine despre inceputurile ei. In minte, aveam clara imaginea unui copil tinandu-se de mana tatalui cu spaima de a nu se pierde. Am inceput sa construiesc, pornind de la propria-mi proiectie, o poveste: de ce ii va fi fiind atat de frica copilului, de ce se arata atat de absent (dar si de grijuliu) tatal, unde se vor fi ducand, unde este mama. Nu stiu daca am vazut, daca am visat sau mi-am construit aceasta imagine pas cu pas in minte. Dar stiu ca "Gerda" s-a ivit din nevoia mea de a construi o poveste a imaginii. "Gerda" a fost scrisa, cuvant cu cuvant, mai intai in minte. Nu am asternut nici un cuvant pe hartie pana cand nu a fost totul scris, slefuit pana la virgule, in memorie. Ea este cartea cu cele mai putine textuari ale realului, este o imaginare pura de la un capat la altul. Ani de zile acest joc cu o alta lume pe care o purtam in minte a fost refugiul meu, puterea de a refuza cele ce se petreceau cu mine sau in jurul meu. Cand imi imaginam "Gerda", simteam o bucurie teribila si viata mea se ilumina. Acesta a fost motivul - unul dintre ele, dar oricum principalul motiv -, pentru care am amanat vreme de 20 de ani finalizarea si tiparirea ei. Daca presiunea nu ar fi fost asa de mare - incepuse sa se creada ca romanul nici nu exista, ca-i inca una din acele legende construite de cate un autor spre a-si justifica lenea, sterilitatea - poate ca nici acum nu as fi incheiat-o. Dan Cristea - bunul meu prieten era directorul Cartii Romanesti - a pus piciorul in prag, cum se zice, si m-a determinat sa inchei. Doar la moartea celor dragi am mai avut un asa sentiment de pierdere ireparabila, de durere adanca si ravasitoare ca atunci cand am depus manuscrisul la editura.
Marturisesc, la un moment dat si eu am crezut ca ,,Gerda" e o legenda care ,,da bine" unui prozator.
Ce "ispravi literare" ati mai facut voi, optzecistii, in ultimii ani?
Glumind tragic as zice ca s-au apucat sa moara spre a fi recunoscuti ca mari scriitori. Literariceste, ei au scris si au publicat carti fundamentale, dovedind nu numai ca nu sunt sfarsiti, expirati (cretinitate mai mare ca asta nu a fost nicicand spusa!), ci si ca sunt intr-o vigoare creatoare remarcabila: eu nu imi pot imagina proza romana fara "De cati oameni e nevoie pentru sfarsitul lumii" a lui Iova, "Pupa rusa" a lui Craciun, "Orbitor" a lui Cartarescu, "Dupa vanzare" a lui Lacusta sau fara proza lui Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, Nic. Iliescu, George Cusnarencu. Ei sunt, si iarta-mi raportarea numai la cercul junimist, autori fundamentali, singurii in ultimii 30 de ani care au schimbat din temelii paradigma prozei. Ca exercitiu critic as propune o lectura grupata a acestor prozatori - ca pe un corpus de texte - versus ceea ce s-a scris dincolo de ei. Din mantaua lor, as zice parafrazand, se trage toata proza contemporana si inca o buna parte din cea viitoare.
Nu stau degeaba nici prozatorii foarte tineri.
Ei sunt supralicitati valoric. Exista in scrisul lor o frontiera extrem de fragila intre influente, pastisa si plagiat. Au avut - dar li s-a si inoculat - mentalitatea de ocupanti si inlocuitori ceea ce i-a condus la frenezia si complexul de superioritate specifice celor ce cred ca lumea incepe cu ei, mentalitate as spune sinucigasa de care isi vor da seama abia cand se vor maturiza. Simtind pericolul teoretizeaza despre tabula rasa, teritoriul virgin, cartea (in detrimentul operei), clipa (in detrimentul istoriei), databilitatea. Eu am avut onestitatea de a-i citi. Nici unul dintre ei nu mi-a creat senzatia ca ar putea deveni marele scriitor, lipsindu-le doua dimensiuni esentiale: tragicul si sentimentul istoriei. De aceea, pentru o vreme, mi-am propus sa-mi rostuiesc mai eficient timpul pe care il am. Las criticilor de varsta lor placerea de a-i citi. Marin Preda spunea ca vine o varsta la care decat sa citesti o carte proasta mai bine faci o plimbare in natura. Este cu mai mult folos pentru constructia ta spirituala.
Ce-ai descoperit ,,plimbandu-te prin natura"? Mai exista modele literare? Mai este vizibila influenta maestrilor?
Cand refuzi continuitatea si crezi ca lumea s-a nascut a doua zi dupa ivirea ta pe lume nu ai nici modele, ba, mai rau, nici raportare. Furia impotriva maestrilor nu este, in sine, un lucru rau, cu o conditie - sa-i fi citit. Atitudinea nihilista este specifica pubertatii, iar puberilor le lipseste tocmai identitatea. Incercand sa se delimiteze cad in pacatul uniformizarii: sunt toti la fel in limbaj, in vestimentatie, in comportamente, in mentalitati. Spiritul gregar este apanajul celor aflati in criza de identitate, iar in absenta culturii nici nu o vor depasi si vremea va acutiza frustrarile. Modelele literare nu sunt bune de urmat, ci iti asaza un nivel la care aspiri. Cand pragul la care aspiri este prietenul Pandelica este clar ca si intrecandu-l nu vei fi un mare autor. Eu cred si voi continua sa cred in valorile umane perene pe care literatura le-a cultivat: compasiunea, intelegerea pentru ceea ce este omenescul din noi, bunatatea, iubirea si credinta. Fara ele suntem doar biologie.
De unde atata dispret si mefienta fata de literatura romana, din partea (culmea!) romanilor?
Din dispretul pe care-l avem fata de noi ca natie. Dintr-un mod schizoid de a gandi: fiecare roman crede ca relele toate vin de la ceilalti romani, niciodata si de la el. Suntem noi si ceilalti. Noi desteptii, purii, imaculatii, moralii. Intrebata fiind ce oameni au mai fost la biserica, fatuca din Creanga zice: "ia, numai eu si mamuca, restul - prostimea!" Apoi, draga Iolanda, observat-ai oare ca nici comunismul nu a fost atat de blamat ca literatura romana, ca nici o alta categorie nu a fost mai dispretuita decat scriitorii?
Oare asa sa fie? Suntem chiar ,,ciuca", dispretului? Mi se face frig. Cu ce sentimente deschizi un manual de literatura?
Cu sentimentul straniu ca sunt un ignorant nimerit intr-o lume de initiati cu valori selectate in cod propriu, cu limbaje de cerc inchis, cu intentionalitati greu de descifrat. A invata pe cineva sa citeasca este mai greu decat a-l invata sa scrie. Nimeni dealtfel din invatamantul romanesc nu porneste de la filosofia fiecarui obiect; la ce-i buna istoria, dar matematica. In fond, la ce-i bun tot amarul asta de carte care se cheama scoala? Daca tu nu esti dumirit in privinta rosturilor ei cum sa-l faci pe altul sa le priceapa? Iar in privinta literaturii cu atat mai mult! Pentru cei mai multi e o nebuloasa. Ea e subiect, sociologie, lupta de clasa, istorie, orice in afara cuvantului. Nici macar cu minima constientizare a literaturii ca realitate fictionala ce se intrupeaza din cuvant - ca expresie a gandirii - nu ramane bietul nostru elev din lectiile predate in licee.
S-a scris in anii din urma o carte cu adevarat mare?
Da.
Nu o numi, ca sa nu se iste invidii sau, si mai rau, acuze.
Profesezi si jurnalismul cultural, cu foarte multa consecventa, fervoare si har. Marturie este "Ziarul de Duminica" in care rubrica ta este una din cele mai citite.
Jurnalismul cultural este liantul - as zice singurul! - dintre opera si public. Limbajul critic se adreseaza specialistilor si uneori se adreseaza doar criticului insusi. Cu mult umor, unii confrati imi arata cate-o cronica depre cartea lor si-mi zic: "citeste si spune-mi si mie - e de rau sau de bine ce se scrie despre mine aici!" A exprima clar, inteligibil pentru mai multi, a contextualiza nu inseamna a vulgariza, ci a fi simplu, or, simplitatea este mult ravnitul nivel la care aspiram cu totii atat in arta, cat si in viata.
De ce are succes memorialistica?
Dintr-un motiv foarte simplu: ea este ceea ce francezii numesc "la petite histoire", adica viata de zi cu zi a oamenilor. Marea istorie nu are cum sa se ocupe de cum se imbracau oamenii, ce-si spuneau in conversatiile zilnice, ce mancau, ce povesti aveau. Pornind de la prezumtia de nefalsificare, de autenticitate, suntem fascinati ca putem reconstitui viata de fiecare clipa a cuiva important, dar nu numai a lor. Eu cred ca in fiecare din noi e o foame de viata reala, netrucata de concepte, conceptii, prejudecati, interese. Memorialistica vine in intampinarea acestei nevoi organice a omului de a se simti solidar cu ceilalti oameni care traiesc alaturi de el sau au trait candva. Ea ne propune lumea reala atat de tusanta, de emotionanta pentru oricare dintre noi. Mai cred ca este si un fel al nostru de a refuza moartea.
Maiakovski spune intr-o sfasietoare fraza: "As vrea sa te inteleg, tara mea, dar, daca nu pot, ce sa fac?" Iti intelegi tara? "Gde Romania", Constantin Stan?
Ca sa-ti intelegi tara trebuie sa accepti adevarurile crude despre ea. Am inceput sa o inteleg cand am citit o istorie a Imperiului Otoman si am vazut acolo ca toate luptele alea importante cu turcii, pe care le invatasem eu la lectiile de istorie si care ma faceau sa-mi umflu pieptul de mandrie, nu inseamna nimic in istoria lor. Am priceput-o cand am vazut Columna lui Traian la Roma pe care dacii sunt temelia orgoliului invingatorilor. O inteleg zi de zi in replicile filmelor americane in care Romania sau Transilvania sunt niste tinuturi aproape imaginare. Am descifrat-o cand am citit in Fernand Braudel ca in secolele XVI-XVII nu puteai fi mare putere daca tara nu avea 40 de milioane de oameni. O inteleg in buimaceala cu care sunt privit in strainatate cand spun ca sunt roman. In amanarea unui doctorat al unei foste studente la Sorbona pentru a nu fi o romanca cea mai tanara, cum sa-i zic, "doctorata" din istoria facultatii. Draga Iolanda, suntem mici si neinsemnati. De la aceasta realitate cruda si crunta trebuie sa plecam atunci cand vrem sa ne intelegem. Minunea noastra de a supravietui nu inseamna ca ne putem compara cu cei care au facut jocurile lumii. Inainte de a aspira la constituire de axe politice, militare, la a fi lideri regionali, inainte de a crede ca suntem o mare cultura pe care numai conspiratiile mondiale o impiedica de a fi buricul targului trebuie sa constientizam ca am dus mereu o cursa de urmarire prin imitatie. Stimabila, admirabila pentru noi, dar care nu spune nimic - poate doar cuvinte politicoase, sau profund interesate - celorlalti. Spaima noastra de a fi romani este un complex de inferioritate fata de natiile Europei. Abia cand ne vom asuma conditia, vom avea sanse de a propune ceva lumii asteia. Ne laudam cu disponibilitatea noastra de a invata limbi straine. Este un semn al umilintei, nicidecum al inteligentei noastre native. Vrem sa ne facem placuti prin obedienta. I-am spus cuiva care pleca la un post diplomatic si care visa ce va face acolo pentru cultura romana: "tu, mai intai, asigura-te ca stiu ceva despre noi, unde suntem pe harta, ce limba vorbim, cam care ne este istoria, de ce ar trebui sa afle despre noi si abia apoi vino sa prezinti nedreptatiti ai premiului Nobel in persoana scriitorilor romani". Noi am propus totdeauna lumii ceea ce importasem de la ea. Din pacate, continuam sa facem asta. De aia singurul mare roman este Brancusi. Nimeni altcineva!

---

Despre autor: