Secretul reanfloririi Varstele traversate de Adrian Popescu pentru a atinge fara de varsta Poeziei incep de la copilul ratacitor prin "pulberea lumii", imbatat de apartenenta la "semintia de stele" ("odata am stiut sa zbor, odata/ Dovada n-am, dar imi aduc aminte"), continua cu iluminari secrete ale celui pariind pe flacara si cuvant ("cine nu crede in cuvant/ nu crede in el insusi"), cu strania cutremurare, bland-ezitanta, a unei metafizici inca tulburate de visceralitate, lumina fericita alternand cu penumbra si prevestind un grabit crepuscul, o incuibare in sine. Cu privirea tot mai atintita asupra a ceva "mereu indescriptibil", isi exerseaza "taria de a ramane asteptand pana la capat", in murmurul tainic al elementelor, si de a tenta decuparea carnii muritoare dupa un "tipar sideral". Delicat, prelins printre lucruri, dar luand mereu seama la fiinte, isi tine cu amandoua mainile lipita de chip o masca a sobrietatii, a morocanoasei, canonicei bune-cuviinte, a supunerii si umilintei. Insa ii aluneca neancetat printre degete un suras si o sagalnicie, o copilarire sau o calda duiosie intelegatoare. Nimic prefacut in aceasta imperechere a mastii cu cea mai naucitoare sinceritate. Verticalitatea sa e usor adusa de umeri, gata sa ingaduie plecari si aplecari, strictetea poruncilor se indulceste sub adaosuri metaforale, asprimea ii e prefacuta si capricioasa ca o femeie. De altminteri, toate locurile de pe harta poeziei sale sunt feminine, ici-colo potentate de un ambigen androgin. Sarbatoarea, cerul, mila, calatoria, cartile cu fosnet suav, Poezia insasi - copila, femeia, inteleapta, nestatornica, fidela - sunt moduri de a fi ale unui "Ovidiu valah, / menestrel transilvan, / razvratit franciscan, / indarjit umbrian, / crelin nesupus". Ne-varsta interioara vede in calatoriile reale sau imaginare ceea ce vrea sa vada. Ochiul deschis inauntru descopera "extazul aproape pagan", "fluidul aburos al elementelor conjugate" si un "gust de Paradis". Poemul e reantoarcere, locurile memoriei sunt, toate, inauntru, au devenit / au fost intotdeauna radacini. Cararile Paradisului terestru au fost dinainte trasate in zboruri onirice de recunoastere. Confruntarea cu realitatea lor fizica e simpla supunere la reguli de supravietuire. A.P. este locul comun, cutremurat de o blanda, staruitoare restriste, al celor doua fete, amandoua adevarate si sustinandu-se reciproc - puritatea si macularea: "un susur de apa curata" si "malul fierbinte, prefirat printre degete". De aceea, in versurile: "Cazut in pacatul de-a iubi efemerul, / viata mea e moartea, ca plata a caderii" imi ingadui o indreptare: "... ca rasplata a caderii". Irina Petras   CV