De copil, a fost sluga la vaci pe mosiile boierilor. Cinci ani a stat departe de casa, pe front, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In vremea asta, acasa, sotia ingropa copilul de 2 ani si 2 luni. Constantin Brezu a trecut prin seceta, a mancat luni in sir mamaliga din matura si nici acum, la 100 de ani, nu si-a vazut visul cu ochii: sa aiba pamanturi, sa fie agricultor bogat si sa aiba bani la CEC.  Tarsaie galentii din picioare, sprijinindu-se la fiecare pas de baston. Dupa care se opreste si-si trage sufletul. Ne priveste prin ochelarii cu rame groase si abia daca ne zareste. Nea Costica e om de 100 de ani. Si a simtit din plin nevoile fiecarui an din viata. Plange si acum, cu lacrimi siroaie, cand isi aminteste de fiul sau, mort acum opt ani sau de saracia indurata atata vreme. In odaia joasa si mica, cu peretii gatiti cu tablouri din tinerete si presuri colorate pe cimentul inghetat, batranul strange din dinti cand incepe sa ne vorbeasca de perioada copilariei. Nea Costica a fost al treilea copil al familiei Brezu. Locuieste in comuna 1 Decembrie din jud. Ilfov. Mama sa, femeie frumoasa si destoinica, a lucrat in tinerete pe la familiile mai instarite din sat. Nu se dadea inlaturi nici de la facut mancare, nici de la dereticatul casei sau de la mersul la camp. "Cand s-a casatorit cu tata, a ramas sa aiba grija de noi si se ducea la munca in sat cu ziua. Iar noi, trei baieti si o sora eram bagati slugi la vaci. Pe o luna de zile mi-a dat mosierul la care munceam trei duble de grau. Asa de mult m-am bucurat... Atunci l-am cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu. In chip de om bun si milostiv. Am fi murit de foame".  CU BOMBA LANGA EL. Asa mic de inaltime, cu ilicul de oaie gaurit pe umeri si piept, si cu caciula neagra langa el, nea Costica pare un personaj din scrierile de odinioara. Vorbeste poticnit si numai arareori ridica vocea, cand vine vorba de razboi sau de "nemernicia securestilor". A fost pe frontul celui de-al doilea razboi mondial, si-a vazut prietenii din satele vecine murind, a trait groaza bombelor cazute la doi pasi de domnia sa. Este mandru ca si-a putut servi patria si, zice el, apasand cu mana pe piept, "cu inima, voi fi tot timpul alaturi de tara". A avut noroc. In cel de-al doilea razboi mondial n-a fost in transee, ci vreme de cinci ani a facut parte din regimentul antiaerian, pe postul de telefonist. In minte-i apare o intamplare: "sapte luni am stat la Odessa, intr-o liziera. Dupa ce a cazut Odessa, nemtii ne-au dat afara. Ne-am mutat de colo-colo, dar eu nu mi-am parasit niciodata postul. Intr-una din zile a cazut un proiectil chiar in fata postului meu, apoi unul in spate. Maiorul s-a speriat rau si a fugit. Eu aveam aparatura. Nu puteam sa plec. M-am chircit in groapa facuta de proiectile si am stat acolo cateva ore bune. Dupa ce s-a mai linistit cerul, au venit sa ma caute. Maiorul mi-a strans mana, m-a felicitat si m-a propus pentru a lua decoratia "Barbatie si credinta", se faleste batranul. Desi, continua el, "aghiotantul, om rau, capos, nu mi-a trecut in acte decoratia, ca altfel poate luam si io mai multi bani la pensie si nu doar 1.700.000 de lei".   Dan Marinescu/JURNALUL NATIONAL