Conceptia primara care a fundamentat interventiile militare din Afganistan si mai ales din Irak, respectiv distrugerea regimurilor totalitare din cele doua state, ca premisa a eradicarii terorismului international, s-a dovedit gresita. Dupa distrugerea regimului taliban si a celui condus de Saddam Hussein, terorismul nu a fost eradicat si nici macar diminuat. Mai mult, evenimentele din Afganistan si Irak par sa indice ca determinarile gruparilor teroriste si formele de actiune ale acestora s-au diversificat, intr-o adaptare continua la specificitatea fortelor, metodelor si mijloacelor cu care se confrunta. Invocatele arme de nimicire in masa ale lui Saddam Hussein, susceptibile de a fi folosite in acte teroriste, nu au fost gasite, astazi fiind clar ca himera lor a reprezentat doar pretextul interventiei in Irak. In tot acest timp, Pakistanul si Coreea de Nord si-au continuat programele nucleare militare. Un alt stat, aflat pe axa raului, Iranul, sfideaza solicitarile insistente ale SUA si ale aliatilor sai, de a renunta la dezvoltarea capacitatilor sale de producere a uraniului imbogatit.
Miza energetica
In prezent, Iranul pare a fi inamicul numarul unu al omenirii, acuzat ca urmareste fabricarea si folosirea armei nucleare. Impotriva cui? Se presupune ca virtuala tinta a Iranului ar fi Israelul si exista temerea ca loviturile sale ar putea fi indreptate impotriva unor obiective americane si occidentale aflate in regiunea Golfului Persic ori pe rutele de transport petrolier (stramtoarea Ormuz). De asemenea, se avanseaza posibile scenarii conform carora, dobandind statutul de putere nucleara, Iranul tinde spre pozitia de lider regional, din care ar dirija apoi conflictele religioase sunnito-siite, ar influenta decisiv soarta conflictelor israeliano-libanez si israeliano-sirian. Se apreciaza ca, posedand arma nucleara, Iranul ar deveni un actor inflexibil in proiectele energetice relative la utilizarea marilor rezerve petroliere din Golful Persic si Bazinul Caspic precum si al resurselor gazeifere din zona.
Iranul detine mari rezerve de petrol (livreaza 2,3 miliarde barili anual, adica 5,4 la suta din exportul mondial) precum si de gaze naturale. Alaturi de Rusia si Venezuela, este initiator al Organizatiei tarilor exportatoare de gaze G.E.F.C. (considerat a fi un OPEC al gazului). Diversi analisti apreciaza ca infiintarea GEFC ar conduce la deteriorarea relatiilor Rusiei (si desigur ale Iranului) cu SUA.
Orice analiza pe tema "pericolului iranian" releva ca, in esenta, acesta pune in cauza relatia Teheran-Washington si ca, dincolo de istoria recenta, continand afrontul crizei ostaticilor-diplomati americani si esecul operatiunii de eliberare a lor prin forta, miezul disputei rezida in imensa bogatie petro-gazeifera a Iranului.
Altfel, de ce nu s-a pus problema unei posibile interventii militare si in cazul inarmarii nucleare a Israelului, Indiei, Pakistanului si, mai nou, a Coreei de Nord. De ce mijloacele de forta s-au aplicat, insa, in cazul Irakului, tara care, la randul ei este detinatoare de mari rezerve petrolifere? De ce inarmarea nucleara a Israelului este tacit acceptata?
"Sfidarea persana" este instrumentata propagandistic de Statele Unite intr-o similitudine, lipsita de fantezie, cu acelasi arsenal de probabilitati, ca in cazul "sfidarii irakiene" (care, finalmente, a condus la tragedia ce se deruleaza in prezent, gratie unor interese de grup ale petrolistilor si producatorilor de armament americani, ajuns in palierele politice de decizie de la Washington).
Pe aspecte relative la tesatura de interese ale clanului Bush, Cheney, Rumsfeld in zona Golfului, si modul in care acesta a sustinut (intr-o faza anterioara, cand interesele lor erau sincronice), regimul Saddam si gruparea lui Osama ben Laden, s-au facut analize, s-au realizat documentare asupra carora nu insistam, deoarece acestea sunt larg cunoscute in prezent.
Importante ar fi concluziile care se desprind, dupa o analiza a eficacitatii (pentru intreaga comunitate internationala), a modului in care se accepta, in prezent, riposta fata de pericolele la adresa pacii, razboiul impotriva terorismului international, respectiv eficacitatea acestuia, cuantumul pierderilor umane si materiale, al daunelor produse beligerantilor, dar si tertelor state.
Deocamdata nu exista cuantificari exhaustive ale pierderilor umane in "razboiul contra terorismului international", condus de SUA, si, cu atat mai mult, ale distrugerilor materiale, ale costurilor financiare suportate de "cruciati" si de terte state (prin efect al deranjamentelor induse in circuitele comerciale la nivel planetar). Fara date concrete, oricum dincolo de orice dubiu, se degaja concluzia ca, sub himera razboiului impotriva terorismului, purtat cu tunul sub steagul democratiei, un grup cinic, restrans, se imbogateste, distrugand popoare si civilizatii, pauperizand milioane de oameni pe seama carora se deconteaza constant nota de plata la energie si la costul razboiului. (Va aduceti aminte ca, spre exemplu, complexul de rafinare de la Petromidia a fost construit numai pentru procesarea petrolului ce urma sa fie adus din Iran?)
Aceeasi drama, alti actori!
Intr-o similitudine (aproape perfecta) cu evolutia "Sfidarii irakiene" se deruleaza in prezent evenimente care repeta avanscena unei interventii militare sub steag american, la care sunt invitati si alti "cruciati".
Aceleasi trimiteri de delegatii ale Agentiei Internationale a Energiei Atomice (IAEA), care se plang ca nu prea sunt bine primite si nu produc dovezi ca Iranul se inarmeaza nuclear, aceiasi suporteri ai partidei americano-israeliene si aceiasi suporteri ai partii acuzate (Rusia si China) aceeasi balbaiala a Consiliului de Securitate al ONU. Aceeasi drama, alti actori!
Iranul, cu un presedinte asemanator lui Saddam, prieten cu sefii statelor latino-americane detinatoare de mari rezerve petroliere (presedintele Venezuelei) nu se inclina in fata cinicilor petrolisti americani, sperand ca acestia mai au putin de condus SUA. Deocamdata impotriva sa nu s-au produs dovezi clare ca vrea sa construiasca, si, mai ales, sa foloseasca arma nucleara.
In recenta conferinta de presa de la uzina nucleara Natanz, presedintele Mahmud Ahmadinejad a punctat ideea ca Iranul a ajuns stadiul industrial de imbunatatire a uraniului (complexul Natanz are 1000 de centrifuge si spera la triplarea acestui numar, numar care ar asigura construirea unei singure bombe nucleare). Presedintele Organizatiei Iraniene pentru Energia Atomica, Gholam Reza Afhazadeh, a anuntat ca Iranul este gata de producere in masa a centrifugelor necesare imbogatirii uraniului.
Ambii demnitari au vorbit doar despre producerea energiei nucleare in scop civil, ca un drept egal tuturor natiunilor, subliind insa faptul ca, in situatia impunerii unor sanctiuni impotriva Iranului, acesta se va retrage din Tratatul de neproliferare nucleara.
Atitudinea Iranului, de neacceptare a unui tratament discriminatoriu (in comparatie cu Israelul si chiar cu alte state aflate pe "axa raului") a surescitat conducerea SUA care, din nou, incearca sa determine reactiile statelor occidentale si ale Consiliului de Securitate al ONU, similare celor avute in cazul Irakului.
In ciuda opozitiei ferme a majoritatii opiniei publice americane si a democratilor din Congres, Robert Gates, seful Pentagonului, fost director al CIA, afirma cinic ca "amploarea efortului depus timp de cinci ani in Afganistan si Irak nu inseamna ca Statele Unite nu vor gasi resurse pentru a incepe o noua campanie militara de proportii in Iran". Din cate stim noi, poporul american a amendat intentia de noua crestere a sumelor astronomice alocate Pentagonului! Concomitent, in peisajul mediatic american apar tot mai multe analize care contin ideea ca, voit sau nu, prin inlaturarea regimului Saddam, eminamente sunnit, Administratia americana a contribuit la prevalenta ritului siit dominant in Iran. Se afirma astfel ca SUA au contribuit la consolidarea Iranului distrugand Irakul.
Ipoteza atacarii Iranului este luata in calcul si de analistii rusi, specializati pe aspecte geostrategice. In opinia lor, intr-o prima etapa ar fi vizate 20 de instalatii iraniene producatoare de energie nucleara, intre ele cea mai importanta fiind cea de la Bushehr. S-ar folosi bombardiere B-52 cu rachete de croaziera de pe bombardiere decolate de pe insula Diego-Garcia, din oceanul Indian, de pe portavioane din Golful Persic si de pe cele ale Flotei a 6-a, din Marea Mediterana. In opinia acelorasi analisti, Iranul ar riposta atacand prioritar petrolierele americane si occidentale din stramtoarea Ormuz, pentru a taia ruta de aprovizionare cu petrol a occidentalilor.
Intentia de atacare militara a Iranului, prezentata ca solutia justa si exclusiva spre a fi stopate demersurile Teheranului de inarmare nucleara, trebuie cantarita indelung si mai ales, profund. Experienta irakiana este, credem, suficient argument spre a o respinge. Iranul ar putea fi mult mai greu de "disciplinat", pierderile umane si materiale ar fi mult mai mari, cu consecinte negative mai ample in domeniul resurselor energetice.
Rusia castiga
Qui prodest? Se pare ca, intr-un eventual razboi contra Iranului, cei care pierd sunt chiar mai multi decat cei care au pierdut in razboiul impotriva Irakului. Nici macar beligerantii nu castiga nimic. Tertii oricum pierd.
Cine castiga? Exista un singur castigator cert: Federatia Rusa. De ce? E foarte simplu sa poti argumenta de ce Rusia castiga, la fel cum a castigat din razboiul din Irak.
- Rusia se poate debarasa de orice responsabilitate, ca si in cazul Irakului, castigand astfel in plan politic, putand oricand sa acuze coalitia de o interventie ce a condus la drama unei natiuni distruse prin forta militara in afara regulilor impuse de dreptul international.
- Rusia, si nu doar ea, poate invoca folosirea dublului standard in privinta Iranului, in conditiile in care, evident, nu aceleasi reguli de neproliferare a armelor nucleare au fost impuse unor state precum Israelul, Pakistanul, India, Coreea de Nord.
- Rusia castiga, mai ales, in planul disputei energetice. In fapt, intreaga problematica a echilibrului geostrategic graviteaza in jurul resurselor energetice, conditie vitala a dezvoltarii contemporane.
Rusia a castigat din razboiul din Irak, in contextul in care acesta a condus la scumpirea petrolului. Amputarea rezervelor petroliere iraniene (5,4% din exportul mondial) ar conduce la o scumpire a petrolului estimata catre 80 de dolari barilul. In astfel de conditii, Rusia ar fi tara care ar putea sa exporte 7 milioane de barili pe zi, incasand, la o crestere de 10 dolari a barilului, 25 miliarde de dolari anual.
Pierderile unei eventuale interventii militare in Iran vor fi resimtite dramatic de tarile Uniunii Europene si de China, dependente de rezervele energetice ale Federatiei ruse (care-si vor permite cresterea preturilor intr-un liber arbitru). La randul sau, Romania ar avea de suportat cresteri de preturi la barilul de petrol importat si mai ales a gazelor naturale, traseul Nabucco ramanand doar un proiect himera.
La cumpana unei decizii privind o eventuala interventie militara in Iran, partea omenirii cu discernamantul extras din experientele istoriei are inca ragazul de a se opune unei repetari a dramei din Irak!