Iesim dintr-o poveste complicata, pe care n-o vom putea lamuri decit atunci cind timpul se va asterne, mai gros, peste devenirea noastra recenta. Ceea ce putem remarca, in schimb, e adevarul ca notiunea de „bun roman" a fost mereu alibiul unor defectiuni sociale de adincime.

In 1990, Parisul a gazduit un colocviu intitulat „Triburile si Europa". Scopul actiunii era acela de a calma febra nationalista din proaspat emancipata zona rasariteana a continentului. Operatiune de culpabilizare. Si de pedagogie neomarxista. Intelectualii romani, participanti la acea sindrofie ideologica, si-au ridicat glasul plin de indignare, caci tezele vehiculate li se pareau perfid rezonabile si profund respingatoare.

Ele sustineau ca Vestul s-a lecuit de nationalism si ca Estul trebuie, de asemenea, sa urmeze singura cale care poate garanta pacea, democratia si bunastarea. In aparenta, chemarea dogorea de bun-simt. Pe fond, ea pretindea insa ca societatile desfigurate de comunism nu mai au voie sa-si recupereze identitatea. Or, tocmai asta simteau ele nevoia sa faca. Sa revina la radacini. La propria traditie, nemistificata.

In acel agitat context de tranzitie, situatia Romaniei era oricum paradoxala. Ceausescu aplicase insistent - si pe scara larga - doctrina national-comunismului. „Daciada", „Cintarea Romaniei", cenaclul „Flacara" sau manualele vremii reusisera sa intoxice tinerimea anilor ’80, gravindu-i pe creier reflexul „exceptionalist". Cu cit situatia interna vira spre dezastru, cu atit mai mult ti se cerea sa vezi in ea rezultatul unei conspiratii externe. O parte din generatia mea nu a marsat. Dar cea mai mare parte a inghitit pe nemestecate interpretarile fortate de PCR.

Unii dintre contestatarii loviturii de stat - urcati in balconul din Piata Universitatii - n-au inteles din prima riscul ca noul nationalism (asortat cu subite nostalgii legionare) sa-l continue pe acela forjat de aparatul represiv al lui Ceausescu. Ei au picat in capcana supozitiei ca, daca esti bun roman, ai dreptul sa comiti orice porcarie. Abil manipulate, acele voci au oficiat, in centrul arenei publice, logodna dintre justificarea identitatii si amnistia generala. Anumiti exponenti ai „adevaratei revolutii" au fost atit de buni romani, incit au promovat, fara sa stie, mitul Securitatii patriotice.

Iesim dintr-o poveste complicata, pe care n-o vom putea lamuri decit atunci cind timpul se va asterne, mai gros, peste devenirea noastra recenta. Ceea ce putem remarca, in schimb, e adevarul ca notiunea de „bun roman" a fost mereu alibiul unor defectiuni sociale de adincime. Pentru ca, va rog sa observati o ciudatenie: nu exista decit buni romani. Toata constructia noastra identitara se fondeaza pe un pleonasm. Vinovatii de orice sint de cautat in afara nucleului etnic autohton: „tiganii", „ungurii", „evreii", „rusii", „consilierii de import", in fine, strainii din toate zarile. In realitate, n-ar trebui sa putem defini „bunul roman" in lipsa corespondentului sau logic, si anume: „romanul rau". Cetateanul care se sterge la bot cu interesul national, insul care, prin atitudinea sa, contribuie la dizolvarea solidaritatii dintre noi, personajul care face tara aceasta de rusine, individul care strica rinduiala civilizata si obiceiurile frumoase (atitea cite mai sint).

Ne place sau nu, organizatorii colocviului de la Paris aveau dreptate. Manifestam inca o gindire tribala, nu una inspirata de modernitatea contractului politic. In spatiul public, opozitia arhaica dintre „noi" si „ceilalti" e mai puternica decit conceptul cetateniei liber asumate, sub pavaza legilor. Fireste ca n-as intuneca tabloul. Xenofobia noastra e violenta doar pe stadion. In rest, ea are farmecul marunt al suetei. Nu-i mincam de vii pe cei care vin sa „altereze", prin exotismul lor, puritatea greco-latino-slava a conglomeratului national. Ba chiar dovedim o discret servila ospitalitate, pentru a ne tamadui complexele. Ne lipseste insa cu desavirsire capacitatea de a recunoaste calitatea „bunului roman" in functie de comportamentul celor evaluati. Apartenenta etnica este inca privita ca „esenta" si nu ca etica a convietuirii dintre valori.

Discrepanta fariseica dintre felul in care ne declaram iubirea de tara si felul in care ne purtam efectiv cu ea va persista cita vreme „bunii romani" vor umple pina la refuz guvernele, administratia, parlamentul, ambasadele, partidele, sindicatele, ONG-urile si, desigur, bisericile. La limita, daca nu exista decit buni romani, orice criteriu de pronuntare se invalideaza. Daca orice roman e „bun", sa nu ne mai mire ca vedem in special smecheri, nesimtiti, „baieti de-ai nostri", mitocani agresivi, semidocti, escroci, hoti si mincinosi, pe care pasaportul „national" ii scuteste de orice responsabilitate, desi nu ei alcatuiesc miezul creativ, capitalul de elita si forta morala a comunitatii din care facem parte. Pe masura ce imaginarul esentialist al „bunului roman" va declina, Romania ii va scoate la suprafata pe cei mai bravi dintre cetatenii sai. Asteptind acea fericita zi, merita cel putin sa admitem ca nationalismul legitim se fondeaza pe cultivarea binelui comun si pe minima perspicacitate de a nu confunda putoarea baltii statute cu parfumul de iasomie.