M-am intors in ianuarie in tara o data cu scandalul „biletelul". De data asta, am revenit cu prilejul „notelor de birou". Intre timp, scandal mediatic non-stop!

Cind eram intrebat de ce nu emigrez din Romania, raspundeam invariabil ca aici nu mori de plictiseala. Poti muri de cancer, de o caramida cazuta in cap, alunecind pe o coaja de banana, de un glont ratacit din pistolul borfasului, ori din cel al politaiului care riposteaza celui dintii, nu de plictiseala. E destul sa deschizi televizorul sau un ziar, sa asculti un politruc, fie el presedintele ori unul de cartier, plictiseala se volatilizeaza! Intri in plina suprarealitate, in sensul unei lumi autonome, a spectacolului de total, care nu are nici o legatura cu realitatea noastra banala, terna, cu preocuparile noastre reale. Problema este ca a inceput sa ma plictiseasca tocmai asta, faptul ca aici nu te poti plictisi, isteria aceasta care a cuprins intreaga viata publica, de la politruci la jurnalisti si interpreti, de la intelectualii fini si subtili la vipurile si vipitele care alterneaza cu becalienii pe ecrane. Si asta nu se datoreaza faptului ca m-am intors dintr-o tara mult mai normala - in ciuda gemenilor, Polonia asa este si o duce mult mai bine -, ci pur si simplu pentru ca am senzatia ca bilciul acesta nu ma priveste, nu are nici o legatura cu viata mea, cu ceea ce este important pentru mine si cei apropiati mie. Au produs, impreuna, o tara vraiste.

La intoarcere, m-am surprins ca, in fond, nici nu-mi mai pasa cine are dreptate, ca, de fapt, au dreptate si se insala, cu totii, in egala masura, in toate privintele. Ultimele trei luni au reusit sa ridice la apogeu confuzia instalata imediat dupa Revolutie. Inainte de a sosi acasa, ma hotarisem sa-i iau apararea dlui Basescu - nu pentru ca as fi crezut ca are dreptate absoluta in vreme ce adversarii sai nu au deloc, pentru ca nu mai sint atit de naiv, ci dintr-un fel de spirit de echilibru, prea multi sint impotriva dumisale. Scandalul „notelor de birou" si, mai ales, discursul de miercuri seara m-au convins ca nu am cui tine partea. Mai mult, pentru prima oara dupa 22 decembrie sint in situatia cetateanului turmentat: dar eu cu cine votez? Nu ca as fi votat pozitiv vreodata, cu exceptia alegerilor din 1990, ci pentru ca, macar, mi s-a parut ca pot gasi „raul cel mai mic" rezonabil. In momentul de fata, nu gasesc asa ceva. Raul mi se pare la fel de mare in ambele tabere. In 1996, m-am intors cu citeva zile mai devreme in tara, sa nu lipseasca votul meu primei rotatii la guvernare. Acum, mi-as dori ca viitoarele alegeri, anticipate, la termen, generale, locale, sa ma prinda cit mai departe de tara. E grav ce scriu. Nu indemn pe nimeni sa-si doreasca acest lucru. Dar daca aceasta este starea mea de spirit, care o fi cea a cetateanului obisnuit?