Basescu avea toate premisele sa obtina un maxim de foloase si pentru sine, si pentru tara. S-a bazat insa exclusiv pe domnia sa si pe asa-numitul „popor", in fapt o iluzie. A facut din schimbarea sistemului o miza pur personala, o chestiune de orgoliu narcisiac.

Ca e victima s-a convins, probabil, si el. Pina nu de mult era doar un rol. Unul pe care electoratul, in datele sale de masa psihologica, il indrageste atavic si pentru care Traian Basescu se califica intr-un mod aproape natural. In politica victimizarea e o arma sigura, dar sofisticata. N-o pot minui cu succes decit profesionistii. Iar Basescu e cu siguranta unul dintre ei. Dar nimeni nu-i perfect, iar Romania e o tara inselatoare. Tema „presedinte versus oligarhie" a fost aleasa corect. Ca a fost un rol asumat ca atare ne-o arata chiar partitura. A inceput in campania din 2004 cu „sistemul ticalosit". Nu sistemul era problema, Basescu asumindu-si-l implicit, dar si explicit, sa amintim doar celebra zicere a candidatului de-atunci despre fatalitatea Romaniei de-a avea de ales un presedinte dintre doi comunisti, ci ticalosirea lui. In continut mesajul raminea modest. Tara nu trebuia schimbata, o exigenta proclamata abia recent, ci doar indreptata. Actul doi introduce o nota mai grava inclusiv prin concretetea sa. Presedinte deja, Basescu vede „grupuri de interese" roind in jurul guvernului. Ca grupuri de aceeasi natura roiau, pina la un moment dat, avindu-si reprezentanti chiar in interior, si in propria administratie nu prezenta mare importanta. Pentru acuratetea perceptiei noastre e insa relevant. Pericolul e in ograda celorlalti, inca insuficient conturat, dar caruia ii poti gasi oricind un nume. O umbrela generoasa sub care imaginarul colectiv avertizat din timp se poate desfasura in voie. Orice miscare a adversarului politic devine automat o amenintare la adresa tarii. Romania se pregateste sa devina victima, dar nu oricum, ci prin reprezentantul ei cel mai calificat, presedintele. Actul trei si ultimul, deocamdata. Romania e deja victima a oligarhiei, iar guvernul e doar consiliul ei de administratie. A oligarhiei. Lupta e din nou inegala, asa cum trebuie sa fie cita vreme potentialul de victimizare a presedintelui, la rindul sau, trebuie mentinut intact. Cortina. Oligarhia trimite victima la esafod. Ce s-a-ntimplat totusi in realitatea mai putin discursiva?

Daca recapitulam cele de mai sus, rezulta ca Romania, de cind e Traian Basescu presedinte, a ajuns mai rau decit pe vremea PSD. Atunci problema era PSD si Adrian Nastase, acum tara e sub talpa unei coalitii transpartinice, netransparente si a unei oligarhii veroase. Dar acesta e doar un bun discurs. Bun cit timp autorul sau l-a folosit pentru a indrepta lucrurile. Un bun discurs prin care Traian Basescu, cu arma „victimizarii" in mina, a avut sansa pe care a si fructificat-o in parte, nu de a schimba tara, aceasta ramine o utopie, nici macar de a distruge oligarhia, o alta utopie, ci, intr-adevar, de a o indrepta. Discursul revolutionar, necesar poate, trebuia sa aduca Romaniei nu valuri de singe, ci ceva mult mai modest, dar cu adevarat necesar. Reforme. Romania avea nevoie de „victima" Basescu pentru a o impinge in directia buna si nu de Basescu victima reala a unui razboi mai degraba personal. Pentru ca, si aici ajungem poate sa raspundem la intrebarea din titlu, Traian Basescu e in egala masura victima sistemului ticalosit si a propriei sale nebunii. Cindva, pe parcursul domniei sale de doi ani si jumatate, Traian Basescu si-a iesit din minti. Nici un sef de stat din lumea asta n-a invins un asemenea sistem, real nociv, oligarhic, altfel decit prin negocieri. Oligarhiile au o mare slabiciune pe care un lider politic inteligent o poate exploata pentru a o invinge. Prin natura ei, negociaza. Cu conditia discretiei. Admite galagia politicienilor, pe care o eticheteaza in secret drept prostie politicianista, dar rezista cu greu unei intelegeri cu politicul din care toata lumea, inclusiv societatea, sa aiba de cistigat. Basescu avea toate premisele sa obtina un maxim de foloase si pentru sine, si pentru tara. S-a bazat insa exclusiv pe domnia sa si pe asa-numitul popor, in fapt o iluzie. A facut din schimbarea sistemului o miza pur personala, o chestiune de orgoliu narcisiac. A riscat reforma Romaniei de dragul unei revolutii dupa chipul si asemanarea sa.