Atac singeros la Virginia Tech, soldat cu peste 30 de morti si 15 raniti. Reactii de uimire, de compasiune, ura impotriva politicii armelor in America. De ce? Ridicari de umeri, plecarea barbiei in piept.

Un student de origine asiatica isi cauta iubita bine inarmat. Incepe o vinatoare singeroasa. Totul are aer de cosmar. Un profesor-erou isi protejeaza studentii cu propriul corp. Salturi mortale de la etaj. Politia e prinsa complet pe picior gresit (considerasera intr-o prima faza ca au de-a face cu o crima „banala"). Editorialistii au inceput imediat sa vorbeasca despre rolul sacru al armei in sudul SUA, despre sloganul „nu armele ucid oameni, ci oamenii ucid oamenii". Europenii au sarit ca arsi acuzind lejeritatea circulatiei armelor letale in SUA.

Combinatia scoala-arma, gen Columbine (s-a intimplat acum opt ani), e cu atit mai exploziva pentru media cu cit ridica deodata mai multe dezbateri: in jurul securitatii, al posesiei de arma, al nivelului educatiei, al influentei nocive din partea media. E un cocktail apocaliptic de animalic (arma) si civilizatie (scoala). Doua sint imaginile care mi-au venit prompt in minte indata ce am inceput sa urmaresc vinatoarea de oameni pe CNN.

Mai intii, un roman excelent al lui D.B.C. Pierre, „Tap ispititor", inspirat de crimele de la Columbine. Un pre-adolescent este urmarit furibund de politie si de media pentru ca e suspectat de a fi participat la masacru. Pina la urma, insasi mama sa il „vinde" unui reporter dornic de senzational. I se face un portret de criminal si baiatul fuge de acasa. Cartea arata foamea incredibila a presei de a da explicatii si de a gasi eroi negativi. Pacatul presei este supraexplicitarea. Imediat vin preoti, psihologi, antropologi care gasesc motive. In loc de doliu, se fac sedinte de explicatii.

Filmul lui Michael Moore despre Columbine are un mesaj simbolic puternic. Moore pune dorinta de singe a americanilor pe spaima ancestrala de necunoscut a colonistului, a pionierului american. Este singura diferenta pe care regizorul o poate gasi intre canadienii pasnici (cu acces la fel de neingradit la arme, asa spune Moore) si americanii singerosi.

Complet opus ca viziune este Gus Van Sant, cu al sau extraordinar „Elephant". Datele: liceu, adolescenti nelinistiti, crime in serie. Cu o nuanta extrem de importanta. Van Sant nu judeca. A folosit neprofesionisti in loc de actori. A filmat totul la rece ca intr-un documentar despre comportamentul vreunui animal exotic. Este un film facut cu ochi extraterestru despre cum mintile unor copii pot exploda.

Lectia teribila data de Van Sant este ca un asa fenomen nu are explicatie. Totul este crud, infiorator. Filmul sau nu contine imagini dure, dar pune in scena spectacolul teribil al unor animale care ataca si al unora care se apara. Tacerea e singurul doliu onorabil. Restul e show.