Da, eu sint aceea. Cumva, imi lipsesc si motivatiile, si cheful de a presta reverente in fata unui cineast pe care descinderea in Romania pare sa il umfle cu pompa in pene.

Haideti sa luam o pauza din efuziunile care l-au intimpinat pe Mihalkov de la aeroport pina la conferinta de presa si master-class, care i-au alcatuit o coloana sonora de i-ai fi plins de mila (in lipsa unui contract cu organizatorii festivalului). Si sa ne oprim din intrebarile referitoare la marele suflet rus sau din interogatiile - un slagar constant pe la astfel de evenimente - de tipul „cine e de fapt Nikita Mihalkov?". De dragul unei variatii, dati o tura prin „The Oxford History of World Cinema": nu va va dezamagi, descoperind acolo o unica referinta la acest regizor. Mie, una, mi-a adus o satisfactie, pentru ca tomul respectiv precizeaza ca „Sclava iubirii" numai de arta nu e. Precum si ca una dintre adaptarile lui Mihalkov contine niste urme de reflectii critice la adresa stagnarii brejneviene. Ceea ce regizorul n-ar recunoaste nici ars, iar tu te alegi cu deja arhicunoscuta replica „eu fac filme despre iubire". Nici cind intrebi daca vede vreo conotatie politica in faptul ca distinctiile vizibile si internationale la scara mare i-au revenit pentru primul film in care lua comunismul in piept nu capeti mai mult de un „poate", si argumentul revine, circular, la filmele despre iubire si la faptul ca fiecare vede in ele ce vrea. Si intrebarile referitoare la backgroundul social al parintilor sai se fenteaza tot prin recursul la iubire. Al carui target e clar: garanteaza o anume atemporalitate a regizorului si a creatiilor lui. O pretentie care mi se pare, avind in vedere contextul istoric in care a facut ce a facut, imposibil de sustinut. Si pentru ca trecutul pe care il evoca el, in imagini idilice care ti se topeau pe limba, servea un escapism de proportii pantagruelice, generat de oprimare. Altfel, nu imi pot explica prapastia dintre modul in care il percepem noi (regizor de prima mina) pe Mihalkov si cel in care il vad occidentalii (cineast rezonabil, dar nicidecum o revelatie).

Bun, e clar ca actorul/scenaristul/regizorul rus ne vinde gogosi iubarete, e drept, asezonate din plin cu anecdote - vezi Tarkovski si vodka - si bancuri. Ce facem noi? Desigur, revenim la a fi „piscotarii" din prima (si scuzabila): ii preamarim limbajul cinematografic, ii spunem ca face parte din viata noastra si ca ne-a invatat ce e dragostea. Nostalgia ne trage de urechi, facem ochii mari si cadem in „daca doriti sa revedeti". Da, dorim, cu aceiasi ochi, daca se poate. Vrem sa dam rewind admiratiei lipicioase de pe vremea comunismului ignorind orice filtru critic. Uitam de cronicile proaste ale „Barbierului din Siberia" si de aprecierile expertilor care zic ca, de la „Ochii negri", lungmetrajele lui Mihalkov s-au cam subtiat. Si asta tocmai cind descinderea cineastului in Bucuresti ne oferea ocazia nu a unei retrospective, ci a unei reconfigurari.