La cei 85 de ani ai sai, Sidney Mintz e recunoscut drept „patriarhul" antropologiei americane. In singurul interviu acordat presei din Romania, el vorbeste despre modul in care "hrana" e transformata de sistemele discretionare in mijloc de opresiune politica si despre dominatia junk food-ului.

A existat vreun moment anume in viata dvs. care v-a determinat sa fiti interesat de viziunea antropologica a gustului si a mincarii?

Tatal meu era bucatar, asa ca mi-am dat seama devreme ca mincarea rezulta din inventivitate, talent, progresul tehnic al speciei si, mai presus decit toate, din munca sociala. Ma intrebati despre cultura mincarii. Hrana e esentiala pentru supravietuire, dar intr-un fel prozaic. Daca avem suficienta, mincatul devine o rutina. Dar desigur ca istoria mincarii a fost in majoritatea timpului si a spatiilor geografice una a putinatatii si a competitiei. Cred ca asta devine clar daca ne examinam limbajul si majoritatea ritualurilor. Faptul ca spunem „Tatal nostru" inainte de a minca, semnificatia comuniunii, tabuurile referitoare la mincare, dar si expresii precum sarea pamintului, a scapa ca ursul la miere sau piinea noastra cea de toate zilele atesta sanctitatea mincarii si aduc aminte de vremurile in care era insuficienta. Cultura mincarii (de fapt, cred ca sint mai multe) e legata de capacitatea ei de a duce multe mesaje simbolice. Ma surprinde faptul ca uitam importanta hranei tocmai pentru ca majoritatea dintre noi nu ne batem capul in legatura cu provenienta urmatoarei mese. Obisnuiam sa imi irit studentii spunindu-le ca, daca ei cred ca pofta de sex e mai puternica decit nevoia de mincare, sa posteasca 36 de ore si sa vada atunci ce-o fi in capul lor. Le ziceam ca doar pentru ca sint tineri si bine hraniti puteau face o astfel de eroare fatala. Dar toti avem sanse sa uitam de importanta mincarii zilele acestea. Ma gindesc la oamenii din Darfur, de pilda. Eu, unul, impartasesc ce spunea Brecht: „Morala trece prin stomac".

Ce ingrediente au in comun mincarea si politica?

Nu prea multe in afara de universalitate si nevoia umana, apropo de ele. Politica - daca prin ea intelegem guvernarea - e vazuta de unii filosofi ca un acompaniament teoretic nenecesar - chiar daca ubicuu - al vietii sociale organizate. Din cite stiu eu, pina si cel mai putin complexe societati umane au reguli dupa care sa existe - adica guvernare sau politica. Dar mincarea este o nevoie mult mai „de baza" a fiecaruia. Noi, oamenii, o incarcam cu atitea mesaje - despre iubire si ura, pietate si impietate, disciplina si absenta ei, cine e „cu noi" si cine nu. Nici nu mai trebuie adaugat ca hrana a fost legata de razboaie si revolutii si ca, astazi, majoritatea ginditorilor vad mincarea ca pe unul dintre cele mai fundamentale drepturi umane.

Din moment ce sint din Romania, o tara care a avut parte de 50 de ani de tiranie, stiu cite ceva despre lipsa hranei. Ajunsesem sa imploram partidul sa ne dea hrana produsa chiar de noi, iar el sa ne refuze. Incepind cu anii ’80, situatia a devenit dramatica, alimentarele erau goale, nu se gasea nici macar mincare pentru bebelusi. Devenisem un fel de sclavi. Credeti ca hrana reprezinta o „unealta" a represiunii politice?

Raspund afirmativ: da, reprezinta, e chiar una dintre cele mai vechi si mai versatile unelte ale represiunii politice. Descrierea dvs. a situatiei din Romania imi face parul maciuca. Din nefericire, nu ma si surprinde. Oamenii ai caror copii sufera in urma lipsei hranei pot deveni instrumente ale propriei oprimari; iar cei care sint infometati cu incetul pot deveni prea slabi pentru a rezista. Si gulagurile sovietice, si lagarele de concentrare naziste au demonstrat asta, in caz ca mai era nevoie de dovezi. Mincarea, in calitatea ei de nevoie primordiala, poate fi vazuta ca un drept esential din punct de vedere politic; dar poate fi si utilizata ca instrument de reprimare, cum a fost cazul in Romania comunista. De aceea, n-ar trebui sa ne surprinda ca antropologii care au studiat comportamentul legat de hrana la populatiile mai putin dezvoltate din punct de vedere tehnic (cele numite „primitive" cindva) au descoperit la ele o remarcabila coerenta si generozitate. Numeroase studii referitoare la indieni si altele privind societati compuse din grupuri mici, care vineaza, fac agricultura impreuna si traiesc la fel, sint socante cind vezi interdependenta lor. Nimeni nu moare de foame decit daca toti mor de foame. Si, intr-adevar, supravietuirea lor e strins legata de aceasta interdependenta. Merita sa ne intrebam daca reprimarea politica bazata pe hrana nu este o inventie care a aparut numai dupa dezvoltarea unor sisteme sociale din ce in ce mai ample si mai complexe, in Neolitic. Istoria speciei noastre ne arata ca mincarea, reprezentind la ora actuala un instrument obisnuit de reprimare politica, nu este necesarmente asa ceva, ca o consecinta naturala sau inevitabila a umanitatii noastre.

Cum ati descrie disputa generata in jurul asa-numitei „hrane imorale", a junk food-ului industrializat?

Cred ca termenul „junk food" este folosit pentru a descrie mincare produsa in masa, care are putine ingrediente sanatoase si multe cu risc mare: grasimi, zahar, faini rafinate, de exemplu. Majoritatea asa-numitelor „fast-food-uri" sint foarte standardizate, produse si procesate in cantitati enorme, in general cu ajutorul masinilor si folosind energie din combustibil fosil. Cum vad eu lucrurile, nu toate mincarurile produse industrial sint junk food, sub nici o forma. Uneori, aspectele negative ale mincarurilor produse industrial nu sint legate de ele in sine, ci de efectele productiei lor asupra mediului; sau de masura in care productia lor ar putea saraci fermierii din tari mai putin dezvoltate; sau de masura in care productia lor faciliteaza sau incurajeaza riscurile nutritionale pe termen lung in consum. Bunaoara, producerea in masa a soiei in Lumea Noua si transformarea ei in ulei pentru prajire si in hrana pentru pui de gaina si porci nu e „vina" soiei sau chiar a productiei ei industriale (desi s-au pus intrebari apropo de modificarea genetica). Totusi, s-a pus problema cit de intelept e sa impingi atit de departe consumul de grasimi si de proteine animale arse.

In SUA a existat, de-a lungul timpului, o transformare de la productia hranei pentru noi, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, la furnizarea mincarii pentru Europa si Asia, ambele infometate in urma razboiului, la perpetuarea productiei care sa sustina fermele mari pentru a o expedia apoi in tarile din asa-numita „Lume a Treia" pentru ca acestea sa isi rezolve foametea. Procesul acesta face posibila saracirea micilor fermieri din numeroase tari sarace in poala carora ne aruncam surplusurile. Este o succesiune telegrafica si cruda, dar nu e nimic fantezist in ea. In Lumea Noua, vastele rezerve de pamint, apa, paduri, combustibil fosil si mineral le-au furnizat celor ce s-au stabilit aici resurse care sint inca relativ ieftine si folosite din plin. Acest avantaj, vechi din punct de vedere istoric, este acum, pentru prima data, pe punctul de a disparea emisferic. Asa ca, junk food, mincare industrializata si raminem cu „mincarea imorala". Pentru mine, printre felurile in care mincarea poate fi imorala se numara acela in care unii au mai mult decit au nevoie si o irosesc, in timp ce altii au prea putin si mor de foame. Asa inteleg eu epigrama lui Brecht, cum ca mincarea precede moralitatea.

Sidney W. Mintz Sidney Mintz este una dintre figurile de marca ale antropologiei mondiale. A predat in cele mai mari universitati ale lumii, de la Yale, la Johns Hopkins, MIT, Princeton, Berkeley, Collège de France, universitati din Germania, Hong Kong si Australia. Specializat in antropologie caraibiana, a publicat numeroase lucrari despre lumea rurala, relatiile sociale de pe plantatiile colonialiste si populatia afroamericana. Dincolo de extraordinara reputatie intelectuala pe care i-au adus-o cartile sale, Sidney Mintz a devenit o figura foarte populara publicului american prin aparitii tv si presa scrisa.

(Blogul autorului articolului: http://iontraianstefan.blogspot.com/index.html)