Limbajul ei este, dupa gustul meu, cam abstract si, vorba unui personaj al lui Sadoveanu, "tufulcat", dar, mi s-a explicat, acesta este limbajul pe care il cere Uniunea Europeana si, daca nu-l invatam, riscam sa ramanem in afara ecuatiei. Am ascultat cu atentie aceste explicatii si incerc sa inteleg mai bine care sunt sansele stiintei romanesti intr-o lume care se misca repede si, cazul lumii europene, incepe sa se sincronizeze. Ma gandesc, inainte de orice, la disciplinele socio-umane, citate totdeauna pe ultimul loc. De abia in ultimii ani Uniunea Europeana a inceput sa le ia in seama si sa propuna proiecte atractive si, fapt important, accesibile noua, europenii din Rasarit. Unele institute academice, cum ar fi Institutul Poni din Iasi si Institutul de Biologie Celulara din Bucuresti, au deja o experienta in acest sens. Dar umanioarele? Umanioarele se misca, fatal, mai greu. Situatie, pana la un punct, explicabila. Dictionarul tezaur al limbii romane, inceput cu aproximativ 125 de ani in urma, de Hasdeu si care va fi incheiat anul acesta, ne intereseaza pe noi, romanii, intereseaza mai putin Europa. La fel Dictionarele de literatura, tratatele de istorie, atlasele lingvistice sau toponimice. A pune in discutie utilitatea unor asemenea instrumente de lucru esentiale pentru lumea in care traim mi se pare un act iresponsabil, ca sa nu spun altfel. Cineva (un pamfletar de doi bani, vanator de burse, salariat la trei-patru institutii bugetare din tara) - zice prin gazete ca risipim banul public intocmind asemenea lucrari, altii se plang ca, scriind cinci pagini despre stolnicul Cantacuzino sau despre un autor contemporan, isi pierd vocatia, umilesc spiritul, sunt impiedicati sa-si faca opera fundamentala etc. Treizeci de ani n-au publicat nimic esential, dar si-au primit cu regularitate, in fiecare luna, salariul. Acum, cand sunt invitati sa participe la un proiect de interes national, ne ameninta cu represalii. Ce-i de facut? Convingerea mea este ca unii indivizi sunt irecuperabili, e greu, daca nu chiar imposibil sa le scoti din cap ca in Europa de azi nu mai poti lucra dupa vechiul stil (socialist), adica sa nu faci nimic, dar sa fii platit dupa noul stil (european). O mentalitate nenorocita, impietrita in inertie si ura bezmetica. Nu-i nimic, repet, de facut cu aceasta mentalitate, trebuie lasata sa dispara de la sine. Codul muncii este in asa fel intocmit incat prostia, reaua-credinta, incompetenta, calomnia nu pot fi niciodata reprimate. Ceva am putea, totusi, face pentru a sincroniza stiinta romaneasca cu Europa si a diminua incompetenta si agresivitatea in cercetare: sa trecem, cum am zis si altadata (si cum au zis multi), de la finantarea scaunelor la sistemul de a finanta proiectele. Dupa 17 ani de la revolutie, Ministerul Finantelor plateste posturile (scaunele), nu proiectele, performantele. Cata vreme nu vom schimba sistemul, nu vom avea decat, in chip exceptional, cercetatori de elita si proiecte de interes national si european, vom avea, in schimb, ceea ce avem din belsug: salariati stiintifici, functionari mai mult sau mai putin creatori, performanti... Reforma trebuie sa inceapa de la acest punct. Academia Romana, care are un corp admirabil de cercetatori, unii in avangarda spiritului, trebuie sa convinga Ministerul Finantelor ca trebuie platita (si rasplatita) mintea creatoare, nu scaunele pe care se odihneste trupul. Asta ca sa-l parafrazez pe Moisil.