In 1982, la Muzeul de Arta al Romaniei, s-a organizat expozitia "Documente privind istoria Romaniei din colectii britanice". Chiar la intrare, era fotocopia unei inscriptii romane in piatra, din secolul al II-lea d.H. (originalul se afla la Carlise Museum), prin care se atesta prezenta unei unitati militare formate din daci in provincia romana Britania. Aflata sub patronajul British Council, in colaborare cu mai multe biblioteci si muzee engleze, expozitia si conferintele tinute la Bucuresti aveau sa puna in evidenta, pe de o parte, existenta celtilor in spatiul carpatic (sec. IV i.H.) si, dupa cucerirea Daciei de catre Traian (106 d.H.), prezenta unor formatiuni britanice (cohorte in legiunile romane) in noua provincie.
Pe de alta parte, istoricul si scriitorul André Maurois scria, acum o jumatate de veac: "Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole. Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile britanice uita de legaturile lor cu Roma. Intr-o zi, isi vor proclama un imparat propriu (Magnus Maximus), care se va duce sa lupte pe continent cu pretendentii veniti din alte provincii". Britania devenise provincie romana in anul 43 d.H., sub imparatul Claudiu (41-54), dar numai sudul Insulei, apoi si centrul, pana in vremea lui Hadrian (117-138), cand acesta a ordonat construirea unui mare zid de aparare (120 km), in partea cea mai ingusta a Angliei, pentru a feri provincia de atacurile scotilor si pictilor din nord.
De-a lungul zidului, s-au ridicat 17 fortarete mari, unde erau cantonati 5500 cavaleristi si 13.000 infanteristi. Din aceasta mare garnizoana facea parte si unitatea dacica pomenita in inscriptia de la intrarea in muzeul bucurestean. Aceasta formatiune a participat la apararea Britaniei, din anul 146 pana in 410, cand a incetat stapanirea romana in Insula, fiind improspatata mereu (si dupa retragerea aureliana, din 271-273) cu soldati daco-romanizati, veteranii (betranus) devenind coloni pe pamant britanic. Documentele vremii atesta pe acele plaiuri numele de Decibalus si Dida, precum si o asezare Deva, toate amintind de obarsia soldatilor din cele peste zece "ale" si "cohorte" de daci, care aparau extremitatea nordica a imperiului roman. Chiar si cimpoiul dacic a fost "exportat" in spatiul nord-britanic. Cu timpul, s-au topit in marea masa a autohtonilor, precum s-a intamplat si cu legiunile romane aduse de Traian si urmasii sai in Dacia, toti vorbind acea "latina vulgara", din care, in cateva veacuri, s-a nascut straromana.
Spre deosebire de dacii minoritari din Britania, cei ramasi acasa si latinizati au infruntat migratiile barbare, in special slave si hunice, mereu cu grija sa-si pastreze limba, obiceiurile si datinile. "Poporul roman, scria Decanul Catedralei din Canterbury, referendul A.M. Allchin, pastrandu-si tenace propriile traditii culturale si nationale, a ramas totusi deschis catre lumea din afara granitelor lui".
P.S. Cati dintre actualii emigranti stiu/vor sa stie despre inaintasi?