"Adevarul poate, adeseori, sa nu fie gol-golut"

Aris Fioretos a venit la Bucuresti pentru o conferinta si lansarea versiunii romanesti (publicata de editura Polirom) a romanului sau, de mare succes international, "Adevarul despre Sascha Knisch". Nascut in Suedia, cu parinti de origine greaca si austriaca, Fioretos e un scriitor al epocii globalizarii: constant preocupat de chestiunea identitatii, romanele sale - pe care si le traduce singur in engleza, aceasta editie fiind cea considerata definitiva - se petrec in Berlinul inceputului de secol, tema "Adevarului..." fiind alternativa identitara a travestiului si sexualitatile de granita ca manifestare a complexitatii psihologice inevitabil umana.
Sunt carti, cum e "Procesul" lui Kafka, extrem de greu de citit din cauza presiunii psihologice, din pricina faptului ca stii ca personajul va "pierde". V-ati gandit vreodata ca acelasi lucru s-ar putea intampla cu "Adevarul despre Sascha Knisch"?
Aveti cu siguranta dreptate, sunt carti in care ti-e teama sa citesti pagina urmatoare; cu romanul meu n-as vrea sa se intample la fel, dar se intampla in cazul lui Kafka sau al filmelor la care te uiti spunand: "Nu, te rog, nu face asta!", iar ei, bineinteles, nu te asculta. Au, indiscutabil, o doza de suspans, si asta nu e rau intr-o opera de arta.
Romanul dvs. e unul "tipic" vienez, si in ce priveste constructia, si din punctul de vedere al temei.
Imi imaginez ca referinta vieneza inseamna Freud si psihanaliza. Cu avantaje si dezavantaje, Freud si colegii sai au acaparat sexualitatea secolului XX. Eu, insa, am descoperit o figura diferita (pe care se si bazeaza unul dintre personajele mele), ale carei idei despre sexualitate erau cu totul altele. Hirschfeld (despre el e vorba) "se referea la obiectul sau de cercetare ca fiind biologia sexuala, iar Freud il lua, cumva, in ras, pentru ca ideile lui erau, ce-i drept, eclectice. Nici nu era foarte sigur de teoriile lui, insa era un povestitor fascinant. Acelasi lucru il pot spune si despre Freud, asta e si ceea ce ramane, la urma urmei, din cazurile tratate de el; "povestile" ma fac, pe mine unul, sa citesc Freud. Nu sunt un fan al studiilor lui clinice, insa studiile de caz sunt fascinante, sunt literatura de buna calitate.
Cu Hirschfeld se intampla la fel: cercetarile lui sunt foarte ample, a fost probabil primul care si-a bazat teoriile pe studiul statistic. E autorul unui chestionar psiho-biologic cu un sir infinit de intrebari, pornind de la care si-a construit teoriile; era aproape un grafoman, a scris foarte mult, printre care o istorie a sexualitatii in patru volume.
Cazurile lui sunt un exemplu de proza cuceritoare, iar faptul ca vorbesc despre oamenii reali le face foarte emotionante. Pe vremea aceea, societatea nu era deosebit de deschisa in ce priveste comportamentul sexual (nu ca acum am sta mult mai bine, am creat tabuuri noi, doar ca, imi imaginez, nimeni nu se mai sinucide in zilele noastre din cauza optiunilor lui sexuale), iar Hirschfeld a fost unul dintre putinii intuind ca sexualitatea nu tine de medicina, ci e o forma de manifestare a diversitatii umane, si nu ar trebui tratata ca patologie.
Cum l-ati descoperit pe Hirschfeld?
Printr-o coincidenta. Am un bun prieten in Suedia al carui nume e Hirschfeld, asa ca-mi era cunoscut, stiam ca vreau sa scriu un roman despre sexualitate si stiam ca se va petrece in Berlin (din diferite motive, unul fiind ca e legat de anterioara mea carte). Am dat peste povestea lui Hirschfeld, am descoperit diverse lucruri despre institutul lui ("Fundatia" din "Adevarul despre Sascha Knisch"), si toate se potriveau foarte bine cu ceea ce voiam eu sa fac.
De aici si transferurile intre Viena si Berlin.
De fapt, personajul meu e originar din Viena si se muta la Berlin, dar cand e vorba despre sexualitate e greu sa eviti Viena.
Exista unul sau mai multe adevaruri ale lui Sascha Knisch?
E cumva mai complicat decat adevarul gol-golut. De fapt, e o carte care incearca sa arate ca adevarul poate, adeseori, sa nu fie gol-golut. E un roman care vorbeste mult despre travestiuri, disimulare, in conditiile in care literatura are intotdeauna ceva dintr-un deghizament. Pe de alta parte, m-a interesat mereu sa scriu o poveste nu neaparat de suspans, dar oarecum politista, plecand de la premisa ca genul permite un "denouement", o dezvaluire in final. Am vrut sa preiau modelul si sa-l complic un pic. In anumite momente ale cartii, ajungi sa crezi ca ai aflat adevarul, apoi totul se intoarce cu 180 de grade, devenind un caleidoscop. Sunt doua astfel de rasturnari in carte si trei perspective diferite, si e foarte dificil sa faci lucrurile credibile, sa faci cititorul sa inteleaga si sa accepte aceste rasturnari. Dar pentru mine provocarea adresata cititorului e importanta, e important sa intelegi aceasta complexitate a identitatii umande, despre care am fost crescuti sa credem ca e legata, de la un punct incolo, de sexualitate. Am vrut sa vorbesc despre asta, despre ramificatiile politice si ideologice ale constructiei identitar-sexuale, si era necesar ca povestea sa aiba loc la inceputul secolului XX, dar inainte de 1933, pentru ca odata cu venirea la putere a nazistilor notiunile noastre de bine si rau au devenit foarte rigide, iar relativizarea lor, foarte dificila.
Pe de alta parte, cartea mea e foarte contemporana, temele ei sunt cele care ne preocupa astazi, dar sunt genul de autor care are nevoie de ceva distanta ca sa vorbeasca despre ele.
Cata libertate fictionala v-ati luat, avand in vedere ca nu vorbiti despre fapte istorice recognoscibile, dar de arhitecturi urbane reale?
Orasul din roman nu e numit explicit, insa el se confunda cu Berlinul si ar putea foarte bine servi drept ghid pentru capitala Germaniei in 1928. Am un fel de respect pentru acuratetea istorica, dar nu sunt fetisist cand vine vorba de asta. Romanele istorice mi se par foarte limitative, sunt niste urne pentru mumii, daca faci o greseala cat de mica intr-un astfel de roman, cititorul isi pierde increderea in tine ca scriitor. Pe mine ma intereseaza sa descopar fapte din istorie care au inca relevanta pentru lumea de azi, elemente ale viitorului, dar in trecut, cu care te poti juca, poti jongla intre ceea ce s-a petrecut cu adevarat si ceea ce s-ar fi putut intampla. In final, s-ar putea sa intelegem istoria mai bine.
Pe cand va ocupati cu cercetarea literara, ati scris mai multe studii despre Paul Celan, un poet a carui identitate e si ea foarte complicata.
A fost odata ca niciodata cand am scris despre Celan, Walter Benjamin si altii. Celan era important pentru mine - personal, nu ca cercetator - pentru ca el intrupeaza, cumva, toate contradictiile secolului XX, dar intr-un mod atat de cumplit: evreu de origine, scriind in limba celor i-au ucis neamul, fara sa fi trait vreodata in Germania. Intr-un fel, relatia lui cu teme cum ar fi identitatea lingvistica, identitatea culturala sau etnica si felul in care aceste dimensiuni distincte se intersecteaza, dar intra si in conflict, mi s-a parut intotdeauna fascinanta. Exista un interviu excelent cu Celan, de la jumatatea anilor '60, in care el vorbeste despre realismul sufletului si despre faptul ca un poem ar trebui sa functioneze ca un cristal in spectroanaliza: are enorm de multe fatete, iar unele sunt, in realitate, contradictorii, desi functioneaza in acelasi text. Totul depinde de unghiul din care privesti/citesti poemul. Ideea ca poti construi artefacte pentru care contradictia sa fie un element identitar constitutiv mi-e foarte apropiata.
Ca literat, am incercat sa gasesc un mod de a citi poemele lui Celan astfel incat ele sa nu para mai putin decat sunt, sa-si pastreze complexitatea. Dar eu sunt prozator, nu poet, si cred ca Celan a dus poezia la limita ei. Ceea ce vad acum sunt feluriti epigoni ai lui; si Celan, si Beckett au dus literatura pana la punctul maxim la care ea poate ajunge.
Cum au convietuit in cazul dvs. identitatea de teoretician si cea de practician al literaturii?
Pentru mine, a fost mereu o contradictie. Prima mea carte a fost o colectie de poezie in proza, un an mai tarziu mi-am dat doctoratul. Timp de multi ani, teoria si practica literara au coexistat, dar nu pot spune ca mi-a placut vreodata. Intotdeauna am vrut sa parasesc universitatea. Problema cu ea e ca daca esti cu putin mai harnic decat marea majoritate, ajungi sa fii promovat; in 15 ani, am ajuns la concluzia ca trebuie sa plec si pana la urma asta am si facut. Apoi, am descoperit ca literatura si cercetarea au AND-uri diferite; ca scriitor, trebuie sa-ti creditezi primul instinct, altfel nu functioneaza, apoi sa cauti cuvantul din spatele primului cuvant, si asa se naste literatura. Ca cercetator, e exact invers: niciodata nu trebuie sa ai incredere in primul instinct, abia al doilea inseamna reflectie, dar primul cuvant e cel pe care trebuie sa-l folosesti.
Si ati ales literatura.
Nu tinea de alegere, tinea de supravietuire.
Fiica dvs. are, cum ati avut si dvs., o viata intre tari si limbi. Ce identitate credeti c-o sa-si asume ea?
Sincer, nu m-am gandit pana acum. Mama ei e suedeza, de origine scotiana. Pentru mine, are o singura identitate: e fiica mea. Deocamdata, nu vorbeste suedeza decat acasa, cu mama si tata, si germana in rest. O sa fie interesant cum se va vedea ea insasi. Niciodata nu e usor. Cand esti copil, gasesti intotdeauna ceva impotriva caruia sa te revolti, fata de parinti e cel mai simplu.

---

Despre autor: