Dupa 120 de „Memoriale ale durerii", ce se mai poate spune despre Lucia Hossu Longin? Ca TVR 1 difuzeaza in fiecare marti seara, la ora 23.15, o serie noua de opt episoade din „Memorialul durerii".

Ce impact mai are azi „Memorialul durerii"?

Ca orice manual de istorie - o istorie audiovizuala - „Memorialul durerii" trezeste interes. Evident ca anticomunistii au toate motivele sa se revendice de la inaintasii lor: liberali, taranisti. Cum sa le ceri insa asta partidelor de sorginte comunista a caror legitimitate se bazeaza pe Dej si pe Ceausescu, pe un trecut represiv? Intr-o lume mai buna, spunea un comentator de la „Dilema Veche", „Memorialul durerii" ar deveni vizionare obligatorie pentru elevi, cum se face in Cambodgia cu documentarele despre khmerii rosii. Eu mi-am dorit ca generatia de azi sa identifice adevaratele elite romanesti care au construit o Romanie de care se bucura ea azi.

Unde sint viata si bucuria ei in „Memorial"?

Exista o bucurie, daca acesta ar fi termenul cel mai adecvat, in faptul ca in arhiva durerii ne regasim demnitatea. A existat in estul european o rezistenta in munti, bunaoara, care a durat peste zece ani. Si ai carei luptatori - niste adevarati desperados -, studenti de 20-25 de ani, s-au lasat ucisi pentru a pastra vie speranta si, mai ales, onoarea acestui popor. Datorita lor n-am fost o tara doar de Mitici.

Vocea „Memorialului"...

Niciodata nu mi s-a spus ca tonul vocii mele ar fi gros, ca emis din tenebrele istoriei... Dar, fireste, trebuie sa fiti de acord ca nu poti comenta violenta si crima politica chicotind.

Tonul meu mai degraba am vrut sa fie inconfundabil si mai ales incarcat de compasiune pentru cei ce au pierit in suferinta si in mutenie. A fost nevoie si de o anumita nuanta aspra. Sa ne amintim totusi pe ce lume traim. Traim in tara in care e posibil ca eroii sa moara uitati si singuri, chiar si dupa disparitia lor, singuri ca Liviu Babes, bunaoara, in timp ce securistii si circarii se plimba pe culoarele puterii. Sau fluiera in Parlamentul Romaniei cind presedintele condamna un regim ilegitim si criminal si cind ia apararea celor ce au infruntat cu propria lor viata represiunea.

Sa nu uitam ca un distins emanat al Revolutiei din decembrie 1989 era adulat si sufocat de trandafiri si de sarutari isterice, iar seniorului Corneliu Coposu, dupa 17 ani de inchisoare, i se aruncau sticle incendiare pe geam in 13 iunie 1990. Mereu ni s-a spus ca a trecut vremea „Memorialului"... Ce tot rascolim trecutul? Ar fi nevoie de-acum de convietuire pasnica intre victime si calai. O trista ratacire.

Oricum, victimele i-au iertat de mult pe ticalosi, in timp ce acestia nu le lasa sa doarma in pace...

Conteaza cum filmezi...

A fost, de la inceput, extrem de importanta arhitectura memorialului: imagine, montaj, tema vinovatiei, a iertarii, comentariul...

Multe interviuri sint, dupa opinia colegilor de presa, antologice. Cei care povestesc nu povestesc amintiri, ci retraiesc in fata camerei un prezent care nu se lasa uitat.

Deportatii din Banat, oameni acum batrini, plingeau intruna in timpul depozitiilor. Tragedia celor 45.000 de stramutati intr-o noapte de Rusalii nu a putut fi stearsa din memorie.

Nu cunosc, spunea un cineast al lumii, nimic mai fascinant decit spectacolul unui chip omenesc filmat in prim-plan. Noi doar am creat celor din fata camerei o stare de concentrare, de emotie densa prin care au putut sa-si deschida sufletul.

Subiectii nostri stiu atit de minunat sa vorbeasca, noi a trebuit sa invatam sa-i ascultam.